Home » Articole » RO » Artă » Literatură » Procesul » 011. Procesul – Judecătoria – Studentul

011. Procesul – Judecătoria – Studentul

postat în: Procesul 0

Procesul

Ea se întrerupse brusc, puse mâna pe a lui Ion ca și cum ar fi vrut să-l calmeze, și șopti,

Staţi liniștit, Bogdan se uită la noi.” Ion privi încet în sus. În pragul sălii de judecată se afla un tânăr, scund, cu picioarele nu prea drepte, care îşi mişca încontinuu degetele printr-o barbă scurtă, rară şi roșcată, cu care spera să pară mai demn. Ion îl privi cu oarecare curiozitate, era primul student cu care s-a întâlnit vreodată față în față din disciplina nefamiliară lui a jurisprudenței, cel puțin un om care s-ar putea să ajungă ăntr-o zi într-o funcţie înaltă. Studentul, în schimb părea să nu îl fi observat pe Ion deloc, pur și simplu îşi retrase degetele din barbă suficient pentru a face semn femeii și merse la fereastra, femeia se aplecă peste Ion și îi șopti,

Să nu vă supăraţi pe mine, vă rog, și vă mai rog nici să nu credeţi ceva de rău despre mine, am să merg la el acum, la acest om oribil, uitaţi-vă doar la picioarele lui strâmbe. Dar voi veni imediat înapoi și apoi voi merge cu dvs. dacă mă luați, voi merge oriunde vreţi, puteți să faceţi ce vreţi cu mine, voi fi fericită să fiu departe de aici cât mai mult posibil, ar fi cel mai bine dacă aș putea pleca de aici pentru totdeauna.

Ea mângâie mâna lui Ion încă o dată, se ridică brusc și fugi la fereastră. Instinctiv Ion încercă să o prindă de mânai, dar nu reuși. Era chiar atras de femeie, și chiar și după o gândire mai profundă nu găsi niciun motiv bun pentru care să nu cedeze tentaţiei. Îi trecu brusc prin minte că femeia încerca să îl atragă în cursă pentru instanță, dar alungă rapid din minte această idee. În ce fel ar fi putut să-l prindă în cursă? Nu era el încă liber, suficient de liber încât ar putea zdrobi întreaga instanță oricând ar fi vrut, cel puţin în ceea ce-l privea pe el? Ce motive ar fi avut să nu aibă încredere în el însuşi? Și oferta ei de ajutor suna sincer, și poate că nu a fost chiar fără valoare. Și poate că nu exista răzbunare mai bună împotriva judecătorului de instrucţie și a acoliților săi decât să ia această femeie de la el pentru el însuşi. Poate aşa, după o muncă istovitoare de scriere de rapoarte necinstite despre el, judecătorul va merge la patul femeii târziu în noapte și va vedea că e gol. Și va fi gol, deoarece ea va fi la el, deoarece aceasta femeie de la fereastră, cu corpul ăsta luxuriant, suplu, cald, în haine sumbre din material dur şi aspru îi aparținea, total lui şi numai lui. După ce îşi puse în ordine gândurile despre femeie în acest fel, începu să considere că discuţia liniștită de la fereastră durează prea mult, începu să bată în podium cu degetele, apoi chiar cu pumnul. Studentul îşi dezlipi brusc privirea de la femeie uitându-se la Ion peste umăr, dar nu se sinchisi, în fapt el se apropie chiar mai mult de femeie și îşi puse brațele în jurul ei. Ea îşi lăsă capul pe spate ca şi cum l-ar asculta cu atenție, moment în care el o sărută pe gât, fără să se întrerupă din ce spunea. Ion văzu aceasta ca o confirmare a tiraniei studentului asupra femeii despre care ea se plânsese deja, se ridică și începu să se plimbe în sus și în jos prin cameră. Aruncând o privire în lateral către student, se întreba care ar fi cel mai rapid mod posibil pentru a scăpa de el, aşa că îi conveni atunci când studentul, în mod clar deranjat de plimbarea încoace și încolo a lui Ion, pe care acesta o transformase într-un tropăit prin cameră, îi zise:

Nu e nevoie să mai rămâneţi aici, să știţi, dacă sunteți nerăbdător. Aţi fi putut pleca chiar mai devreme, nimeni nu v-ar fi simţit lipsa. De fapt trebuia să fi plecat deja cât puteaţi de repede de când m-aţi văzut.

Acest comentariu ar fi putut provoca o izbucnire de furie între ei, dar Ion se gândi că aceasta era reacţia unui viitor potențial magistrat faţă de un inculpat defavorizat, şi că el ar fi vorbit probabil cu aceeaşi mândrie. Ion se opri destul de aproape de el și spuse zâmbind,

Aveţi dreptate, sunt nerăbdător, dar cel mai simplu mod de a rezolva această nerăbdare ar fi dacă ne-ați lăsa în pace. Pe de altă parte, dacă aţi venit aici pentru a studia – sunteți un student, am auzit – voi fi foarte fericit să părăsesc sala și să plec cu femeia. Sunt sigur că mai aveți încă o mulțime de studiat înainte de a ajunge judecător. Este adevărat că eu nu sunt încă familiarizat cu domeniul dvs. de jurisprudență, dar cred că implică mult mai mult decât vorbirea grosolană – și văd nu vă e ăn niciun chip rușine să vă exprimaţi astfel“.

Nu ar fi trebuit să i se permită să se miște atât de liber“, spuse studentul, ca și cum ar fi vrut să dea femeii o explicație pentru insultele lui Ion, “asta a fost o greșeală. Am spus judecătorul de instrucție asta. Ar fi trebuit să fie cel puțin reținut în arest la domiciliu între audieri. Uneori este imposibil să înțeleg ce crede că face judecătorul.

Ajunge“, declară Ion, apoi întinse mâna spre femeie zicând: “Vino cu mine.

Deci, asta e“, spuse studentul, “oh, nu, nu o să o iei“, și cu o putere la care nu s-ar fi așteptat de la el, se uită cu duioșie la ea, o ridică pe unul din brațe și, cu spatele îndoit sub greutate, fugi cu ea la ușă. În acest fel, el arăta, inconfundabil, că el îi era într-o oarecare măsură frică de Ion, dar îndrăzni totuși să-l provoace și mai mult mângâind şi ciupind brațul femeii cu mâna liberă. Ion fugi câțiva pași până la el dar după ce îl atinse și era cât pe ce să îl prindă și, dacă era necesar, să îl sugrume, femeia spuse:

Nu ne ajută cu nimic, judecătorul de instrucție a trimis după mine, nu am curaj să merg cu tine, acest ticălos mic …” și aici ea îşi trecu mâna peste față studentului, “acest ticălos mic nu mă va lăsa.

Dar nici tu nu vrei să fiţi eliberată!” strigă Ion, punându-şi mâna pe umărul studentului, care încercă să o apuce cu dinţii.

Nu!” strigă femeia, împingându-l pe Ion cu ambele mâini, “nu, nu, nu face asta, ce crezi că faci!? Ar fi sfârșitul meu. Lasă-l, te rog, lasă-l. El doar îndeplineşte ordinele judecătorului, mă duce la el.

Plecaţi atunci, nu vreau să mai aud nimic de voi“, spuse Ion, înfuriat de dezamăgirea lui și dând studentului un pumn în spate, astfel încât acesta se împiedică scurt și apoi, bucuros că nu a căzut, începu imediat să ţopăie şi mai tare cu povara lui. Ion îi urmă încet. Îşi dete seama că aceasta a fost prima înfrângere clară pe care a suferit-o de pe urma acestor oameni. Nu era desigur nimic de care să se îngrijoreze, accepta înfrângerea numai pentru că el o căutase cu lumânarea. Dacă ar fi rămas acasă și ar fi continuat cu viața lui normală ar fi fost de o mie de ori superior acestor oameni și ar fi putut înlătura pe oricare dintre ei din calea lui doar cu o lovitură. Îşi imagină scena în cel mai ridicol mod cu putinţă, de pildă cu acest student demn de dispreţ, acest copil infatuat, acest clovn cu picioare strâmbe, care ar fi îngenuncheat la patul Elisei frângându-și mâinile şi cerșind iertare. Lui Ion îi plăcu atât de mult această scenă imaginară că de decise să-l ia pe student cu el la Elisa dacă ar fi avut vreodată ocazia.

Ion era curios să văd unde va fi dusă femeia și se grăbi spre ușă, studentul nu avea cum să o ducă pe străzi pe brațul lui. S-a dovedit că drumul a fost mult mai scurt. Chiar vizavi de apartament era o scară îngustă cu trepte din lemn care, probabil, duceau la mansardă, care se răsuceau în sus astfel încât nu era posibil să se vadă unde ajung. Studentul o ducea pe femeie în sus pe aceste scări și, după eforturile de a alerga cu ea începuse să geamă și se deplasa foarte încet. Femeia flutura mâna în jos la Ion și, prin ridicarea și coborârea umerilor, încerca să demonstreze că ea nu are nicio vină în această răpire, deși gestul ei nu arăta prea mult regret. Ion o privi fără nicio expresie pe faţă, ca un străin, vroia să arate că nu a fost dezamăgit şi nici nu va trece cu ușurință peste dezamăgirea lui.

Cei doi dispărură, dar Ion rămas în picioare în pragul ușii. Trebuia să accepte că femeia nu numai că l-a înşelat, dar şi că a mințit, de asemenea, atunci când a spus că a fost luată pentru judecătorul de instrucție. Judecătorul de instrucţie cu siguranță nu s-ar fi așezat să aștepte în pod. Scările din lemn nui îi vor spune numic oricât de mult s-ar uita la ele. Apoi, Ion observă o mică bucată de hârtie lângă ele, o luă și o citi, un scris de mână copilăresc şi nepractic, “Intrarea magistraţilor“. Aici erau birourile magistraţilor, la mansarda acestei locuințe? Dacă aşa erau trataţi nu insuflau prea mult respect, și asta îi făcea pe acuzaţi să se simtă bine realizând cât de puțin bani avea la dispoziție acest tribunal dacă trebuia să îşi găzduiască birourile sale într-un loc în care locatarii clădirii, care erau printre cei mai săraci, le lăsau lor resturile. Pe de altă parte, era posibil ca magistraţii să aibă destui bani, dar să îi risipească pe ei înșiși, mai degrabă decât să îi utilizeze spre binele tribunalului. Din experiența lui Ion de până în prezent, aceasta chiar părea probabil, cu excepția faptului că în cazul în care instanța îşi permite să decadă în acest fel nu ar umili doar inculpatul, dar i-ar şi încuraja mai mult decât dacă ar fi doar săracă. Ion înţelegea acum şi de ce i-a fost ruşine instanţei să îi audieze pe acuzaţi şa mansarda acestei clădiri, și de ce prefera să lucreze în propriile lor case. În ce poziţie superioară se găsea Ion faţă de judecător care era sus în pod! Ion avea un birou mare la bancă, cu ante-cameră, și o fereastră enormă prin care se putea uita în jos la activitatea din piaţă. Era adevărat, însă că el nu avea nici venituri suplimentare din mită și fraudă, şi nici nu putea pune un slujitor să-i aducă o femeie până la biroul pe brațe. Ion însă era dispus să trăiască fără astfel de lucruri, în această viață cel puțin. Încă se uita la anunț când un om veni pe scări, privi prin ușa deschisă în camera de zi de unde era de asemenea posibil să se vadă sala de judecată, și îl întrebă în cele din urmă pe Ion dacă a văzut cumva o femeie acolo.

Dvs. sunteţi aprodul instanței, nu-i așa?” întrebă Ion

Aşa-i,“, spuse bărbatul, “oh, da, dvs. sunteţi acuzatul C., vă recunosc acum şi eu. Mă bucur să vă văd aici.” Și îi oferi lui Ion mâna, gest la care Ion nu se aşteptase. Și cum Ion nu zise nimic, el adăugă, “Nu e nicio ședință planificată pentru ziua de azi, totuși.

Știu,” declară Ion în timp ce se uita la haina civilă a aprodului care, pe lângă butonii săi normali, mai avea în plus doi auriţi ca singurul însemn al instanţei sale și care păreau să fi fost luaţi de la o haină veche a unui ofițer de armată. “Am vorbit cu soția dvs. în urmă cu puțin timp. Ea nu mai este aici. Studentul a dus-o la judecătorul de instrucție.

Ia auzi,” spuse aprodul, “o iau întotdeauna de la mine. E duminică astăzi, și nu aveam nicio treabă azi, dar m-au trimit cu nişte mesaje de care nici măcar nu era nevoie doar ca să scape de mine. Nu m-au trimit prea departe, astfel încât speram să mă întorc la timp, dacă mă grăbesc. Așa că am alergat cât de repede am putut, am strigat mesaj prin crăpătura ușii biroului unde am fost trimis, astfel încât cu respirația tăiată ei abia au reuşit să mă înţeleagă, apoi am alergat înapoi aici, dar studentul a fost chiar mai repede decât mine – el a avut oricum mai puțin de mers, a trebuit doar să coboare treptele. Dacă nu aş fi fost atât de dependent de ei aș fi dat cu studentul de perete aici cu mult timp în urmă. Chiar aici, lângă semn. Am visat mereu să fac asta. Chiar aici, deasupra podelei, acolo îl văd zdrobit pe perete, cu brațele întinse, degetele departate, cu picioarele strâmbe în răsucite într-un cerc și sânge stropit peste tot în jurul lui. E totuşi doar un vis, deocamdată.

Nu puteţi face nimic altceva?“, întrebă Ion zâmbind.

Nimic din câte știu“, spuse aprodul.”Și o să fie chiar mai rău acum, până acum a luat-o pentru el, acum a început să o ducă şi la judecător și toate celelalte, exact așa cum a spus mereu că va face.

Dar soția dvs. nu are aceeaşi responsabilitate?” întrebă Ion. Trebuise să se forţeze când puse această întrebare, întrucât şi el era gelos acum.

Bineînţeles că da,” spuse aprodul, “e mai mult vina ei decât a lui. Ea a fost cea care s-a ataşat de el. Vina lui e că îi plac femeie. Sunt cinci apartamente numai în acest bloc de unde a fost dat afară după ce a şi-a băgat coada acolo. Și soția mea este cea mai arătoasă femeie din toată clădirea, dar eu nici măcar nu îmi pot permite să o apăr.

Dacă așa stau lucrurile, atunci nu mai e nimic de făcut,” spuse Ion.

De ce nu?” întrebă aprodul. “E un laș acest student, dacă vrea să se atingă chiar şi cu un deget de soția mea tot ce ar trebui făcut este să i se aplice o mamă de bătaie în aşa fel încât să nu mai îndrăznească altă dată. Dar eu nu am voie să fac asta, și nimeni altcineva nu o să mă ajute în acest fel de frica lui. Singurul care ar putea-o face este un om ca dvs.

Ce, cum aș putea face?“, întrebă Ion cu uimire.

Ei bine, sunteţi deja acuzat, nu-i așa,” spuse aprodul.

Da, dar asta e un motiv în plus pentru mine să-mi fie frică. Chiar dacă el nu are nicio influență asupra rezultatului procesului probabil că are de-a face cu audierea inițială.

Da, exact,” spuse aprodul, ca și cum punctul de vedere al lui Ion ar fi coincis exact cu al lui. “Numai că noi de obicei nu primim decât cazuri care nu au nicio speranță.

Nu sunt de aceeași părere,” spuse Ion, “deși nu ar trebui să mă împiedice să mă ocup de student, dacă se iveşte ocazia.

V-aş fi foarte recunoscător,” spuse aprodul instanței, oarecum formal, nevenindu-i să creadă cu adevărat că cea mai mare dorinţă a lui ar putea fi îndeplinită.

Poate,” continuă Ion, “poate că există şi alţi funcţionari de aici, probabil toți, care ar merita la fel.

Oh, da, da,” spuse aprodul, ca și cum aceasta ar fi fost o chestiune în curs de rezolvat. Apoi se uită la Ion cu încrederea care, în ciuda tuturor dovezilor de prietenie, nu o avusese până atunci, și adăugă, “ei mereu se revoltă.” Dar conversația părea să fi devenit un pic incomodă pentru el, așa că o încheie spunând: “Acum trebuie să mă prezint la birou. Vreţi să veniţi cu mine?

Nu am nimic de făcut acolo,” spuse Ion.

Aţi putea arunca o privire. Nimeni nu vă va observa.

Merită?“, întrebă Ion șovăitor, deși dorea foarte mult să meargă cu el.

Ei bine,” spuse aprodul, “am crezut că te va interesa.

Bine atunci,” spuse Ion în cele din urmă, “voi veni cu dvs.” Și, mai repede decât aprodul însuși, alergă în sus pe trepte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.