Home » Articole » RO » Artă » Literatură » Procesul » 012. Procesul – Judecătoria – Sala de aşteptare

012. Procesul – Judecătoria – Sala de aşteptare

postat în: Procesul 0

Procesul

La intrare aproape căzu, întrucât în spatele ușii era o treaptă.

Nu prea le pasă de public,” spuse el.

Nu le pasă deloc,” spuse aprodul, “uitaţi-vă doar la sala de așteptare de aici.” Aceasta consta dintr-un coridor lung cu uşi neprelucrate care conduceau la serviciile separate de la mansardă. Nu era nicio sursă directă de lumină, dar nu era pe deplin întuneric ca în multe dintre departamente, în loc de pereți solizi erau doar bârne de lemn până la tavan pentru a le separa de coridor. Lumina îşi croia drum printre ele, și se puteau distinge vedea funcționarii prin ele cum stăteau scriind la birouri sau stau în picioare la pereţii de lemn și priveau oamenii din coridor printre bârne. Erau doar câțiva oameni în hol, probabil pentru că era duminică. Nu era foarte impresionant. Erau așezaţi echidistant, pe două rânduri de bănci lungi de lemn, care erau plasate de-a lungul ambele părți ale coridorului. Cu toţii erau îmbrăcați neglijent, deși expresiile de pe fețele lor, portul lor, stilul bărbilor și multe alte detalii care erau greu de identificat arătau că aparțineau claselor superioare. Nu existau cuiere, astfel încât îşi puseseră pălăriile sub bancă, fiecare urmând probabil exemplul celorlalți. Când cei care ședeau cel mai aproape ușă îl văzură pe Ion și pe aprodului instanței se ridicară în picioare să-i salute, iar când ceilalți văzură aceasta, considerară de asemenea că trebuie să-i salute, astfel că pe unde treceau cei doi oamenii se ridicau. Nici unul dintre ei nu stăteau în poziție verticală, spatele lor era plecat, cu genunchii îndoiți, ca cerșetorii de pe stradă. Ion așteptă aprodul care era în urmă chiar in spatele lui.

Trebuie să fie foarte descurajați“, spuse el.

Da“, spuse aprodul, “sunt acuzați, toți pe care îi vedeţi aici au fost acuzaţi.

Într-adevăr!” spuse Ion. “Sunt colegi de-ai mei, atunci.” Și se întoarse la cea mai apropiată persoană, un bărbat înalt, subțire, cu părul cărunt. “Ce așteptaţi de aici?” întrebat Ion, politicos, dar omul era speriat pentru că i se vorbise pe neașteptate, ceea ce îl făcea sî pară şi mai demn de milă întrucât se vedea că omul avea în mod clar o anumită experiență de viaţă şi în altă parte ar fi fost cu siguranță în măsură să demonstreze superioritatea lui și nu ar fi renunțat uşor la avantajul lui. Aici, însă, el nu știa ce să răspundă la o astfel de întrebare simplă și se uita în jur la ceilalți ca și cum aceştia ar fi fost într-un fel obligați să-l ajute, și ca şi cum nimeni nu se aștepta la un răspuns de la el fără acest ajutor. Apoi aprodului instanței păși se apropie de el cu nerăbdare și, pentru a-l calma și a-i ridica moralul, zise,

Domnul de aici întreabă doar la ce vă așteptați. Puteți să-i daţi un răspuns.” Vocea aprodului a fost probabil, familiar pentru el, și a avut un efect mai bun decât în cazul lui Ion.

Eu … aştept…” începu el, și apoi se opri. Alesese în mod clar acest început pentru a putea da un răspuns precis la întrebare, dar acum nu mai știa cum să continue. Unii dintre ceilalți aflaţi în așteptare veniră mai aproape și se aşezară în jurul grupului. Aprodul instanței le zise:

Daţi-vă la o parte, păstraţi calea liberă.” Se mutară înapoi ușor, dar nu până acolo unde stătuseră înainte. Între timp, omul pe care Ion îl abordase prima dată se trase şi el împreună cu ceilalţi și chiar răspunse cu un zâmbet.

Acum o lună am depus nişte întâmpinări în cazul meu, şi aștept să fie luate în considerare.

Cu siguranță aţi depus foarte mult efort“, spuse Ion.

Da“, spuse omul, “este problemna mea, în fond.

Nu toată lumea crede la fel ca dvs.“, spuse Ion. “şi eu fost pus sub acuzare, dar am jurat pe sufletul meu că niciodată nu voi prezenta nicio dovadă, şi nimic altceva de acest fel. Chiar credeţi că este necesar?

Nu știu ce să cred“, spuse bărbatul, încă o dată complet nesigur pe el; credea în mod clar că Ion glumește și, prin urmare, probabil, gândea că cel mai bine este să repete răspunsul său anterior, pentru a evita să facă noi greșeli. Cum Ion se uita la el nerăbdător, doar spuse, “în ceea ce mă privește, eu am depus aceste întâmpinări.

Poate că nu credeţi că am fost pus sub acuzare?” întrebă Ion.

Oh, vă rog, cu siguranță cred“, spuse bărbatul, trăgându-se ușor într-o parte, dar era mai multă teamă în răspunsul său decât credință.

Nu mă credeţi, atunci?” întrebă Ion, și îl apucă de braț, împins de comportamentul umil al omului, ca şi cum ar fi vrut să-l forțeze să-l creadă. Dar nu intenţiona să-l rănească pe acel om, doar să îl prindă foarte ușor. Cu toate acestea, omul ţipă ca şi cum Ion nu l-ar fi prins doar cu două degete, ci cu clește înroşit. Strigând în acest mod ridicol îl dezgustă în cele din urmă pe Ion, dacă el nu credea că a fost acuzat atunci cu atât mai bine; poate că el credea chiar că Ion este judecător. Și, înainte de a pleca, îl prinse mai tare împingându-l înapoi în bancă și plecă mai departe. “Aceşti inculpați sunt atât de sensibili, cei mai mulţi dintre ei“, spuse aprodului instanței. Aproape toți cei care erau în sala de așteptare se adunară acum în jurul omului care, acum, se oprise din strigat, iar ceilalţi păreau că îi pun o mulțime de întrebări precise cu privire la incident. Ion fu abordat de un agent de securitate, identificat în principal prin sabia sa, a cărei teacă părea să fie făcute din aluminiu. Aceasta îl surprinse foarte mult pe Ion, care se duse să pună mâna pe ea. Paznicul venise pentru că auzise strigând și întrebă ce se întâmplă. Aprodului instanței îi spuse câteva cuvinte încercând să-l calmeze, dar paznicul îi spuse că trebuie să cerceteze personal, salută și plecă grăbit, cu pași foarte mici, probabil din cauza gutei.

Pe Ion nu îl preocupă mult timp paznicul sau acești oameni, mai ales că văzuse un un cot pe coridor, la aproximativ jumătatea distanţei pe partea dreaptă, unde nu exista nicio ușă care să-l oprească să treacă. Întrebă aprodul dacă acela era drumul bun, aprodul dădu din cap, și Ion o coti pe acolo. Aprodul rămânea mereu cu unul sau doi pași în spatele lui Ion, ceea ce îl irita pe acesta întrucât într-un loc ca acesta ar putea da impresia că el este condus de cineva care l-a arestat, așa că ștepta frecvent aprodul să îl prindă din urmă, dar aprodul întotdeauna rămânea în urma lui. Pentru a pune capăt acestui disconfort, în cele din urmă Ion spuse,

Acum că am văzut cum arată aici, aș vrea să plec.

Nu ați văzut încă totul“, spuse aprodul candid.

Nu vreau să văd totul“, declară Ion, care se simţea foarte obosit, “Vreau să plec, care este calea spre ieșire?

Doar nu v-aţi rătăcit?” întrebă aprodul cu uimire, “mergeţi până în colţ, apoi la dreapta pe coridor drept înainte până la ușă.

Veniţi cu mine“, spuse Ion, “arătaţi-mi drumul, nu îl găsesc, există atât de multe căi diferite aici.

Există o singură cale“, spuse aprodul, cu un fel de reproș în glas, “eu nu pot să mă întorc cu dvs. iar, am de predat raportul meu, și am pierdut deja o mulțime de timp din cauza dvs.

Veniţi cu mine!” repetă Ion, mai poruncitor de data aceasta, ca și cum ar fi prins în cele din urmă aprodul cu o minciună.

Nu strigaţi așa,” șopti aprodul, “sunt peste tot birouri aici. Dacă nu vreţi să vă întoarceţi singur mai mergeţi puţin cu mine sau așteptați aici până fac raportul, atunci voi fi bucuros să mă întorc cu dvs.

Nu, nu“, spuse Ion, “Nu voi aștepta și trebuie să veniţi cu mine acum.” Ion încă nu se uitase în jur la nimic din camera în care se găsea, și abia când una din multele uşi din lemn de peste tot din jurul lui se deschise privi. O femeie tânără, probabil atrasă de intensitatea sonoră a vocii lui Ion, intră și întrebă,

Ce doreşte domnul?

În întunericul din spatele ei se găsea de asemenea un om care se apropie. Ion privi aprodul. În fond acesta îi spusese că nimeni nu va observa prezenţa lui Ion aici, iar acum existau două persoane veniseră, încă puţin și toată lumea din sala de aşteptare ar fi fost cu ochii pe el cerându-i explicații de ce era acolo. Singurul lucru de înțeles și de acceptat era să spună că el a fost acuzat de ceva și a vrut să știe data următoarei audieri, dar aceasta ar fi fost o explicație pe care nu vroia să o dea, mai ales ca nu era adevărată – el venise doar din curiozitate. Altminteri, o explicație mai puțin uzitată, ar fi să spună că a vrut să se asigure că instanța este la fel de revoltătoare în interior așa cum pare pe dinafară. Și se părea că avea foarte mare dreptate în această presupunere, nu intenţiona să pătrundă mai adânc, era destul de deranjat de ceea ce a văzut deja, nu era într-o stare de spirit prea potrivită atunci pentru a se confrunta cu un înalt oficial care ar putea să apară din spatele unei uși, și vru să plece, cu aprodul instanței sau, dacă nu se putea astfel, singur.

Dar trebuie să fi părut foarte ciudat stând acolo în picioare în tăcere, iar tânăra femeie și aprodul într-adevăr se uitau la el ca și cum s-ar fi gândit că urma să treacă prin vreo metamorfoză majoră în orice moment şi nu vroiau să rateze ocazia de a-l vedea. Iar în prag se afla omul pe care Ion îl observase în fundal mai devreme, se ţinea ferm de grinda de deasupra ușii joase bătând uşor din picioare, ca și cum devenea din ce în ce nerăbdător pe măsură ce privea. Dar tânăra a fost prima care şi-a dat seama că comportamentul lui Ion este cauzat de sentimentul de uşoară indispoziţie, aduse un scaun și îl întrebă,

Nu doriţi să staţi jos?” Ion se așeză imediat și, pentru a se aşeza mai bine, puse coatele pe cotierele. “Sunteţi un pic amețit, nu-i așa?” îl întrebă ea. Fața ei era acum aproape de fața lui, avea expresia severă pe care multe femei tinere au doar când sunt în floarea tinereții lor. “Nu e nimic de care să vă îngrijoraţi,” spuse ea, “nu e nimic neobișnuit aici, aproape toata lumea are un atac de genul acesta prima dată când vine aici. Aceasta este prima dată când veniţi, nu? Da, nu e nimic neobișnuit atunci. Soarele arde în jos pe acoperiș și lemnul cald face aerul atât de dens și greu de respirat. Face din acesta un loc destul de nepotrivit pentru birouri, indiferent câte alte avantaje ar oferi. Dar aerul este aproape imposibil de respirat în zilele când există o mulțime de procese, și asta se întâmplă aproape zilnic. Și când te gândești că există şi o mulțime de rufe spălate puse la uscat aici -. și nu putem opri chiriaşii să facă asta – nu e de mirare că ați început să nu vă simțiți bine, dar vă obisnuiţi cu. aerul în cele din urmă. Când veţi fi aici pentru a doua sau a treia oară abia veţi mai observa cât de dificil este aerul. Vă simțiţi mai bine acum?

Ion nu răspunse nimic, se simțea prea jenat că era la mila acestor oameni datorită slăbiciunii sale bruşte, și la aflarea motivului pentru care se simţea rău nu îl făcu să se simtă mai bine, ci chiar un pic mai rău. Fata observă imediat și, pentru a aduce aer mai proaspăt la Ion, luă o ramă de fereastră care se sprijinea de perete și împinse cu ea deschizând o trapă mică ce dădea în exterior direct deasupra capului lui Ion. Dar căzu atât de mult funingine încât fata trebui să închidă imediat trapa din nou și să curățe funinginea de pe mâinile lui Ion cu batista, Ion fiind prea obosit pentru a face acest lucru singur. El ar fi vrut doar să stea în liniște acolo până când ar fi avut suficientă putere să plece, și cu cât ar fi fost mai puțini oameni care s-ar fi ocupat de el cu atât mai repede s-ar fi întâmplat aceasta. Dar apoi fata spuse,

Nu puteți sta aici, suntem în calea oamenilor aici …” Ion privi la ea ca şi cum ar fi întrebat-o pe cine împiedică. “Dacă doriţi, vă pot duce la infirmerie,” și întorcându-se spre omul din prag spuse, “vă rog să mă ajutaţi“. Bărbatul veni imediat la ei, dar Ion nu vroia să meargă la infirmerie, era exact ceea ce vroia el să evite, dacă ar fi fost condus în continuare din loc în loc, cu cât ar fi ajuns mai departe cu atât mai dificil ar fi fost. Deci el spuse:

Pot să merg acum“, și se ridicat în picioare, tremurând după ce stătuse atât de confortabil în scaun. Dar îi fu imposibil să rămână în poziție verticală. “Nu mă descurc“, spuse el clătinând din cap, și se așeză din nou, cu un oftat. Își aduse aminte de aprod care, în ciuda a tot ce se întâmplase, ar fi putut să-l conducă afară de acolo, dar acesta părea să fi dispărut cu mult înainte. Ion privi mai departe printre om și tânăra femeie, care erau în picioare în fața lui, dar nu îl văzu pe aprod.

Cred că,” spuse bărbatul, care era îmbrăcată elegant și a cărei apariție fusese deosebit de impresionantă cu o vestă gri cu două dungi lungi, subţiri, pe tăietură, “domnul se simte rău din cauza atmosferei de aici, aşa că cel mai bun lucru, și ceea ce ar prefera cel mai mult, ar fi nu să îl ducem a infirmerie, ci să îl scoatem afară din birouri.

Aşa e,” exclamă Ion, cu o bucurie aşa de mare că aproape îl întrerupse pe bărbatul care vorbea, “sunt sigur că aşa mă voi simţi mai bine imediat, nu sunt chiar atât de slăbit, tot ce am nevoie este un miv sprijin pe sub brațe, nu vă voi mai provoca alte necazuri, nu este un drum aşa de lung, oricum, conduceţi-mă la ușă și apoi voi sta pe scări pentru un timp și, în curând îmi voi reveni, întrucât nic vorbă de un astfel de atac, sunt surprins chiar şi eu. Şi eu lucrez într-un birou și am destul de a face cu aerul de birou, dar aici pare a fi prea puternic, aţi spus-o dvs. înşivă. Deci, vă rog, fiţi amabil şi ajutaţi-mă puţin să merg, mă simt amețit, după cum vedeţi, și îmi face rău să mă ridic singur.” Și ridică din umeri pentru ca cei doi să îl apuce mai uşor de braţe.

(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *