Între timp, Ion se uita prin cameră, dacă nu i s-ar fi spus niciodată nu s-ar fi gândit că această cameră mică amărâtă ar putea fi considerată un atelier. Atât în lungime cât şi în lăţime abia puteai face doi pași. Totul, podeaua, pereţii, tavanul, erau din lemn, iar printre scânduri se vedeau crăpături înguste. În partea opusă a locului unde se găsea Ion, patul era lipit de perete sub un strat depături de mai multe culori diferite. În mijlocul camerei o pictură se găsea pe un șevalet, acoperită cu o cămaşă ale cărei mâneci atârnau până la pământ. În spatele Ion era fereastra prin care, datorită ceţei, era imposibil să se vadă şi altceva în afară de zăpada care se aşternuse pe acoperișul clădirii vecine.
Rotirea cheii în broască îi aminti lui Ion că nu intenţiona să rămână prea mult timp. Deci, scoase scrisoarea industriaşului din buzunar, o întinse pictorului și spuse,
„Am aflat despre dvs. de la acest domn, o cunoștință de-a dvs., și la sfatul său am venit aici„.
Pictorul se uită prin scrisoare și o aruncă pe pat. Dacă industriaşul nu i-ar fi spus foarte clar că Tătaru este un cunoscut al său, un om sărac care este dependent de actele sale de caritate, atunci ar fi fost într-adevăr foarte posibil să creadă că Tătaru nu-l cunoştea sau cel puțin nu şi-l putea aminti. Această impresie a fost întîrită de întrebarea pictorului,
„Doriţi să cumpăraţi niște picturi sau să vă fac portretul?„
Ion se uită la pictor cu uimire. Ce se scria de fapt în scrisoare? Ion crezuse că industriaşul explica pictorului în scrisoare că el nu vroia decât să afle mai multe despre procesul lui. Se grăbise venind aici! Dar acum trebuia să îi dea pictorului un răspuns și, uitându-se la șevalet, spuse,
„Lucraţi în prezent la o pistură?„
„Da„, spuse pictorul, și luă cămaşa care atârna deasupra șevaletului și o aruncă pe pat, lângă scrisoare. „Este un portret. O lucrare destul de bună, deși nu este chiar terminată.„
O coincidență convenabilă pentru Ion, o bună ocazie de a vorbi despre instanță întrucât în lucrare se vedea, foarte clar, un judecător. Mai mult, era remarcabilă asemănarea cu portretul din biroul avocatului, deși aceasta arăta un judecător destul de diferit, un om solid, cu o barbă neagră și stufoasă, extinsă mult pe obraji. Pictura avocatului era în ulei, în timp ce aceasta era făcută în culori pastelate și era palidă și neclară. Dar restul picturii era similară, acest judecătorse ţinea şi el strâns de brațul jilţului și părea amenințător gata se ridice de pe el. La început Ion intenţionă să spună, „Cu siguranță este un judecător„, dar se reținu pentru moment și se apropie de pictură ca și cum ar vrea să o studieze în detaliu. Se vedea o figură mare în mijlocul spătarului jilţului, pe care Ion nu putea să o desluşească astfel încât îl întrebă pe pictor despre ea. Mai avea de lucrat la ea, spuse pictorul, și luă un creion pastel dintr-o măsuță, şi adăugă câteva tuşe la marginile figurii, dar fără a o face mai clară pentru Ion.
„Aceasta este zeiţa justiției”, spuse pictorul, în cele din urmă.
„Acum văd„, spuse Ion, „aici e legată la ochi și aici este balanţa. Dar nu sunt acelea nişte aripi la călcâiele ei, și nu e în mișcare?„
„Da„, spuse pictorul, „a trebuit să o pictez așa conform solicitării. Este de fapt zeiţa justiției și zeița victoriei într-o singură imagine.”
„Nu este o combinație bună„, declară Ion cu un zâmbet. „Justiţia trebuie să rămână pe loc, altfel balanţa se va deplasa și nu va fi posibil să se obţină un verdict corect.„
„Eu doar fac ceea ce doreşte clientul„, spuse pictorul.
„Da, cu siguranță„, spuse Ion, care nu intenţionase să critice pe nimeni cu acest comentariu. „aţi pictat simbolul așa cum apare de fapt pe jilţ.„
„Nu„, spuse pictorul, „n-am văzut niciodată acest simbol sau jilţul, totul e doar din imaginaţie, dar aşa mi s-a spus să pictez.„
„Cine e aici?” întrebă Ion pretinzând că nu înţelege pe deplin ce spune pictorul. „Acesta este un judecător pe scaunul judecătorului, nu-i așa?„
„Da„, spuse pictorul, „doar că judecătorul nu este foarte mare și niciodată nu a stat pe niciun jilţ de genul ăsta.„
„Și a dorit să fie pictat într-o astfel de postură? Stă acolo ca președintele instanței.„
„Da, domnii de genul ăsta sunt foarte vanitoşi„, spuse pictorul. „Dar au permisiunea de la superiorii lor să fie pictaţi așa. Sunt reguli destul de stricte despre ce fel de portret poate face fiecare dintre ei. Doar că e păcat că nu poți pune în pictură detaliile costumul său, culorile pastelate nu sunt foarte potrivite pentru a picta oameni ca acesta.„
„Da„, spuse Ion, „pare ciudat în culori pastelate.„
„Aşa a vrut judecătorul„, spuse pictorul, „este pentru o femeie.” Vederea operei părea să-l facă să simtă nevoia de a lucra, îşi suflecă mânecile cămăşii, luă câteva din creioanele colorate, și Ion urmărea cum o umbră roșiatică se dezvolta în jurul capului judecătorului cu extremotăţi vibrânde care radiau spre marginea imaginii. Acest joc de umbre înconjura încet capul ca un decoraţie sau o înaltă distincție. Dar zona din jurul figurii Justiției, în afară de unele colorări abia vizibile, rămase luminoasă, iar din această luminozitate figura părea să strălucească în relief, astfel încât acum nu mai părea nici Zeul Justiției, nici al Victoriei, părea acum mai degrabă a fi o reprezentare perfectă a Zeului Vânătorii. Ion găsi munca pictorului mai captivantă decât ar fi vrut; dar în cele din urmă îşi reproșp că nu face nimic relevant de atât de mult timp pentru propria problemă.
„Cum se numeşte acest judecător?” întrebă el brusc.
„Nu am voie să spun,” răspunse pictorul. Era preocupat profund de munca sa și neglija în mod clar invitatul, pe care la început îi acordase atâta atenţie. Ion consideră acest lucru doar o manie a pictorului, și îl enerva că l-a făcut să-şi piardă timpul.
„Înțeleg că sunteţi un om de încredere al instanței„, spuse el. Pictorul puse imediat creioane jos, îşi îndreptă spatele, își frecă mâinile și se uită la Ion zâmbind.
„Întotdeauna să spuneţi direct adevărul„, spuse el. „vreţi să aflaţi câte ceva despre instanță, aşa cum se spune în scrisoarea dumneavoastră de recomandare, dar apoi începeţi să vorbiţi despre picturile mele pentru a mă câştiga de partea dvs. Dar nu vă reproşez asta, nu aveaţi de unde să ştiţi că asta nu ţine la mine. Oh, vă rog!” spuse el tăios, respingând încercarea lui Ion de a face unele obiecții. Continuă apoi, „Și în plus, aveţi dreptate afirmând că sunt un om de încredere al instanței.” Făcu o pauză, ca şi cum ar fi dorit să îi dea lui Ion timp să accepte acest fapt.
Fetele puteau fi din nou auzite de după ușă. Se îngrămădeau probabil în jurul găurii cheii, sperând să poată vedea în cameră prin crăpăturile din scânduri. Ion se folosi de ocazie pentru a se scuza într-un fel nedorind să distragă atenția pictorului de la ceea ce spunea acesta, dar nedorind să îl lase pe pictor să se ridice prea mult deasupra lui și în acest fel să ajungă, într-o oarecare măsură, de neatins, așa că întrebă,
„Este o pozitie recunoscută public?„
„Nu„, răspunse scurt pictorul, ca și cum întrebarea l-ar fi împiedicat să spună mai multe. Dar Ion vroia să continue să vorbească și zise,
„Ei bine, poziții de genul asta, care nu sunt recunoscute oficial, pot avea de multe ori mai multă influență decât cele oficiale.„
„Acesta este şi cazul meu„, spuse pictorul, și dădu din cap încruntat. „Vorbeam despre cazul dumneavoastră cu industriaşul ieri, și m-a întrebat dacă nu aș vrea să vă ajut, și am răspuns: ‘Poate veni să mă vadă dacă doreşte”, iar acum sunt încântat să vă văd aici așa de repede. Această problemă pare să fie destul de importantă pentru dvs. și, desigur, nu sunt surprins de asta. N-aţi vrea să vă daţi jos paltonul?„
Ion ar fi dorit să rămână doar un timp foarte scurt, dar invitația pictorului era totuși foarte binevenită. Aerul din încăpere devenise treptat destul de apăsător pentru el, se uitase de mai multe ori cu uimire la o mică sobă de fier din colț care cu siguranță nu era aprinsă, căldura din cameră era inexplicabilă. În timp ce îşi scotea paltonul și se descheia şi la haină, pictorul îşi cerea scuze,
„Eu am nevoie de căldură. Și este foarte confortabil aici, nu-i așa. Această cameră este foarte bună din această privinţă.„
Ion nu răspunse, dar de fapt nu căldura îl deranja, ci mult mai mult zăpuşeala, aerul care era aproape imposibil de respirat, camera nu fusese probabil aerisită de mult timp. Neplăcerile cauzate de acest lucru se accentuară pentru Ion când pictorul îl invită să se așeze pe pat în timp ce el se așeză pe singurul scaun din cameră, în fața șevaletului. Pictorul chiar părea să înțeleagă greșit de ce rămăsese Ion la marginea patului și îl invită pe Ion să se facă comod, și, cum acesta ezita, veni la pat și îl împinse pe Ion adânc în jos, între lenjerie și perne. Apoi se întoarse la locul său și în cele din urmă puse prima sa întrebare obiectivă, ceea ce îl făcu pe Ion să uite de orice altceva.
„Sunteţi nevinovat, nu?” întrebă el.
„Da„, spuse Ion. Simți o bucurie simplă în a răspunde la această întrebare, mai ales că răspunsul era dat unei persoane fizice și, prin urmare, nu avea consecințe. Până atunci nimeni nu i-a pus această întrebare atât de deschis. Pentru a profita din plin de plăcere, adăugă, „sunt total nevinovat.„
„Aşa deci„, spuse pictorul, aplecându-şi capul și părând că se gândeşte. Dintr-o data el ridică din nou capul și zise, „Ei bine, dacă ești nevinovat totul este foarte simplu.„
Ion început să se posomorască, acest presupus om de încredere al instanței vorbea ca un copil ignorant.
„Faptul că sunt nevinovat nu face lucrurile simple„, spuse Ion. Cu toate acestea nu putu să zâmbească și, încet, clătină din cap. „Există multe detalii fine în care instanța se pierde, dar în cele din urmă ajunge într-un loc unde inițial nu era nimic și de aici ajunge la concluzia unei vinovății enorme.„
„Da, da, sigur„, spuse pictorul, ca și cum Ion i-ar fi deranjat şirul gândurilor fără niciun motiv. „Dar sunteţi nevinovat, nu-i așa?„
„Ei bine, desigur că sunt nevinovat„, spuse Ion.
„Asta e cel mai important lucru„, spuse pictorul. Nu exista niciun contra-argument care să-l poată influența, dar, deși părea ferm, nu era clar dacă vorbea în acest fel din convingere sau din indiferență. Atunci Ion, dorind să afle mai multe, spuse,
„Sunt sigur că sunteţi mai familiarizat cu instanța decât mine, eu nu știu despre ea decât ceea ce am auzit, și asta de la diverse persoane. Dar acestea au fost cu toate de acord asupra unui singur lucru, că atunci când sunt emise acuzații gândite strâmb acestea nu sunt ignorate, și că, odată ce instanța a făcut o acuzație, este convinsă de vinovăția inculpatului și este foarte greu să o faci să-şi schimbe părerea.„
„Foarte greu?” întrebă pictorul, ridicând o mână în sus. „Este imposibil să o faci să gândească altfel. Dacă aş picta toți judecătorii unul lângă altul aici pe pânză, și aţi încerca să vă apăraţi în fața lor, aţi avea mai mult succes cu ei decât aţi avea vreodată cu instanța reală de judecată.„
„Da„, îşi spuse Ion, uitând că venise acolo doar pentru a vedea posibilităţile pictorului.
(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)
Lasă un răspuns