Ion făcu câteva comentarii dând puține informații, chiar râse un pic, și abia când ajunseră pe trepte îi explică unchiului său că nu dorise să vorbească deschis în fața acelor oameni.
„Destul de corect„, spuse unchiul său, „dar acum începe să vorbeşti.” Cu capul într-o parte, și trăgând din trabuc cu pufăituri scurte, nerăbdătoare, asculta.
„În primul rând, unchiule„, spuse Ion, „nu este un proces normal.„
„Cu atât mai rău„, spuse unchiul său.
„Ce înseamnă asta?” întrebă Ion, privindu-l.
„Exact ce vreau să spun, că e mai rău„, repetă el. Erau în picioare pe treptele din față ale băncii; întrucât portarului părea să asculte la ceea ce discutau Ion îl trase pe unchiul său mai departe, unde discuţia ar fi fost acoperită de zgomotul străzii. Unchiul său îl luă de braț pe Ion și încetă să-i mai pună întrebări nerăbdătoare cu privire la proces, merseră o vreme în tăcere. „Dar cum s-a ajuns aici?” întrebă el în cele din urmă, oprindu-se suficient de brusc pentru a speria trecătorii din spate, care trebuiră să îl evite pentru a nu intra în în el. „Lucruri de genul asta nu vin dintr-o dată, ele încep să se dezvolte într-o lungă perioadă de timp mai înainte, trebuie să fi fost vreun semn care să te facă să îţi dai seama, de ce nu mi-ai scris? Știi că aș face orice pentru tine, într-o anumită măsură încă sunt tutorele tău, și până astăzi am fost mândru de asta. Te voi ajuta în continuare, desigur, dar acum, că procesul este deja în curs de desfășurare, este foarte dificil. Dar asta e; cel mai bun lucru acum este să îţi iei o scurtă vacanță să stai cu noi la țară. Ai pierdut în greutate, văd acum. Viața la țară îţi va da putere, şi asta e bine, pentru că te aşteaptă o perioadă dificilă. Dar în afară de faptul că aceasta, va fi şi o modalitate de a te ţine departe de instanța de judecată, într-o anumită măsură. Aici ei au toate mijloacele de a-şi exercita puterea de care dispun și o vot folosi în mod automat împotriva ta. La țară vor trebui fie să delege autoritatea unor organisme diferite fie pot doar să încerce să te deranjez prin scrisori, telegrame sau telefon. Și asta ar slăbi efectul, nu vei scăpa de ei, dar vei avea o perioadă de linişte.„
„Mi-ar putea interzice să plec„, declară Ion, oarecum atras de raţionamentul unchiului său prin ceea ce spusese.
„Nu cred că o vor face„, spuse unchiul său gânditor, „nu vor pierde pre amult din putere prin plecarea ta.” Ion îl luă pe unchiul său de braț pentru a-l împiedica să se oprească și zise:
„Credeam că toate acestea sunt mai puțin importante pentru dumneata decât pentru mine, iar acum văd că o iei foarte în serios.„
„Ioane„, spuse unchiul său încercând să se desprindă de el, astfel încât să se poată opri, dar Ion nu îi dădu drumul, „te-ai schimbat complet, erai atât de abil, te dai bătut acum? Vrei să pierzi procesul? Îți dai seama ce ar însemna? Asta ar însemna că vei fi pur și simplu distrus. Și că toată lumea de care eşti legat va fi trasă în jos odată cu tine sau cel puțin umilită, va intra în pământ de ruşine. Ioane, adună-te. Indiferenţa cu care tratezi acest proces, mă înnebuneşte. Privind la tine încep să cred în vorba veche care spune: „Dacă ai un astfel de proces înseamnă că deja l-ai pierdut.”„
„Dragul meu unchi„, spuse Ion, „nu-ţi face bine deloc să te agiţi atâta, nu e bine nici pentru dumneata nici pentru mine. Cazul nu va fi câștigat agitându-ne, și te rog să recunoşti că experiența mea practică contează cât de cât, așa cum şi eu am respectat întotdeauna și încă respect experiența dumitale, chiar și atunci când mă surprinde. Spui că familia va fi, de asemenea, afectată de acest proces. Eu chiar nu pot să îmi dau seama cum, dar asta e în afara subiectului și sunt dispus să urmez instrucțiunile dumitale în toate astea. Numai că nu văd niciun avantaj în șederea la țară, nici măcar pentru dumneata, deoarece acest lucru ar făcea să pară că fug și ar arăta un sentiment de vinovăție. Și în plus, deși sunt mai supus persecuției dacă stau în oraș, pot controla mai bine problema aici.„
„Ai dreptate„, spuse unchiul său pe un ton care părea să indice că în sfârșit au căzut de acord, „am făcut sugestia doar pentru că, așa cum am văzut, dacă stai în oraș cazul va fi pus în pericol datorită indiferenței tale, și am crezut că e mai bine dacă mă ocup eu de el în locul tău. Dar dacă te vei ocupa tu de el dându-ţi toată osteneala, în acest caz va fi în mod natural mult mai bine.„
„Suntem de acord, atunci„, spuse Ion. „Ai vreo sugestie ce ar trebui să fac în continuare?„
„Ei bine, sigur că da, va trebui să mă gândesc„, spuse unchiul său, „trebuie să ţii cont de faptul că am trăit la țară douăzeci de ani aproape fără pauză, am pierdut abilitatea de a mă ocupa de astfel de probleme. Dar mai am unele legături importante cu mai multe persoane care, cred, cunosc aceste probleme mai bine decât mine, și urmează să îi contactez. Acolo la țară mi-am ieşit din formă, cred că ţi-ai dat deja seama. Doar în momente ca ăsta realizezi. Și această problemă a ta a venit în mare măsură pe neașteptate, deși, destul de ciudat, mă aşteptam la aşa ceva după ce am citit scrisoarea Emiliei, iar astăzi, când am văzut fața ta, am fost aproape sigur. Dar toate astea sunt neimportante, cel mai important lucru acum este că nu avem timp de pierdut.” Chiar în timp ce încă vorbea, unchiul lui Ion se ridică pe vârful picioarelor făcând semn unui taxi, şi îl trase pe Ion în mașină în spatele lui, strigând o adresă şoferului de taxi.
„Vom merge acum la Dr. Hinoveanu, avocatul„, spus el, „am fost colegi de școală. Sunt sigur că ai auzit de el, nu-i așa? Nu? Ei bine, asta e ciudat. Are o reputație foarte bună ca avocat care îi apără pe cei săraci. Dar l-am ales mai ales pentru că este o persoană în care poţi avea încredere.„
„Este în regulă, orice ai face„, spuse Ion, deși era neliniștit de modul grăbit și urgent în care se ocupa unchiul său de problemă. Nu era foarte încurajator, ca acuzat, să apeleze la un avocat pentru oamenii săraci. „Nu știam,” spuse el, „că se poate apela la un avocat într-o astfel de problemă.„
„Ei bine, desigur că se poate„, spuse unchiul său, „este de la sine înțeles. De ce nu ţi-ai luat un avocat? Și acum, ca să îmi dau seama corect despre ce e vorba, spune-mi ce s-a întâmplat până acum.„
Ion începu imediat să spună unchiului său ce se întâmplase, neascunzând nimic – fiind complet deschis cu el era singurul mod în care putea protesta Ion împotriva convingerii unchiului său că procesul este o mare rușine. Menționă numele domnișoarei Bălănescu doar o singură dată și în trecere, dar aceasta nu diminua cu nimic sinceritatea lui în legătură cu procesul întrucât domnișoara Bălănescu nu avea nicio legătură cu el. În timp ce vorbea, se uita pe fereastră și văzu cum, chiar atunci, se aproapiau de suburbia unde se găseau birourile judecătoriei. Îi spuse unchiului său, dar acestuia nu i se păru interesantă coincidența. Taxiul opri în fața unei clădiri întunecate. Unchiul lui Ion bătu la prima ușă de la parter; în timp ce așteptau zâmbi, arătându-și dinții mari, și șopti,
„E ora opt, nu e momentul obișnuit de vizită la un avocat, dar Hinoveanu nu se va supăra pe mine.” Doi ochi mari, negri, apărură în vizorul ușii, se uitară la cei doi vizitatori o vreme și apoi dispărură; ușa, însă, nu se deschise. Ion și unchiul său îşi confirmară reciproc faptul că au văzut cei doi ochi.
„O servitoare nouă, îi e frica de străini„, declară unchiul lui Ion, și bătu din nou. Ochii apărură încă o dată. De data aceasta păreau aproape trişti, dar aceasta putea fi pur și simplu doar o iluzie creată de lumina slabă de deasupra capetelor lor.
„Deschide ușa,” spuse unchiul lui Ion, ridicând pumnul, „suntem prieteni ai Dr. Hinoveanu, avocatul!„
„Dr. Hinoveanu este bolnav,” șopti cineva din spatele lor. Într-o ușă, la capătul unui pasaj îngust, stătea un bărbat în halat, cel care le oferise această informație cu un glas extrem de silenţios. Unchiul lui Ion, care era deja foarte furios de lunga așteptare, se întoarse brusc și replică,
„Bolnav? Zici că e bolnav?” și porni spre domnul acela într-un mod care părea aproape amenințător, ca și cum acela ar fi fost boala însăși.
„V-au deschis ușa, acum„, spuse domnul, arătând spre ușa avocatului. Îşi strânse halatul pe el și dispăru. Ușa se deschisese, într-adevăr, o tânără – Ion recunoscu ochii negri, uşor bulbucaţi – stătea în hol într-un șorț lung alb, cu o lumânare în mână.
„Data viitoare să deschizi mai repede!” spuse unchiul lui Ion în loc de salut, în timp ce fata făcu o ușoară reverență. „Hai, Ioane„, spuse atunci lui Ion care se îndrepta încet spre fată.
„Dr. Hinoveanu nu se simte bine„, spuse fata în timp ce unchiul lui Ion, fără oprire, se grăbea spre una dintre uși. Ion continuă să se uite la fată cu uimire în timp ce ea se întoarse pentru a închide uşa camerei de zi, avea o faţă rotundă ca a unei păpuşi, nu numai obrajii palizi și bărbia erau rotunde, ci şi tâmplele și linia părului.
„Ioane!” strigă unchiul său încă o dată, și o întrebă pe fată: „Are probleme cu inima, nu?„
„Cred că da, domnule„, spuse fata, care între timp mersese mai departe cu lumânarea și deschisese ușa camerei. Într-un colț al camerei, unde lumina lumânării nu ajungea, o faţă cu o barbă lungă se ridică din pat.
„Leni, cine e?” întrebă avocatul, în imposibilitatea de a recunoaște oaspeții săi fiind orbit de lumânare.
„E vechiul tău prieten, Costea„, spuse unchiul lui Ion.
„Oh, Costea„, spuse avocatul, căzând înapoi pe pernă ca și cum în cazul acestei vizite nu era nevoie să păstreze aparenţele.
„Este într-adevăr chiar aşa de rău?” întrebă unchiul lui Ion, așezându-se pe marginea patului. „Eu nu cred. Ai din nou probleme cu inima și vei trece peste asta ca de fiecare dată.„
„Poate„, spuse avocatul liniștit, „dar îmi face mai multe probleme ca niciodată. Abia pot respira, nu pot dormi deloc și slăbesc pe zi ce trece.„
„Văd„, spuse unchiul lui Ion, apăsându-şi pălăria panama ferm pe genunchi cu mâna sa mare. „Aceasta este o veste proastă. Dar ai parte de o îngrijire corectă? Și e atât de deprimant aici, e atât de întuneric. A trecut mult timp de când am fost ultima dată aici, dar mi s-a părut mai prietenos atunci. Chiar domnișoara de aici nu pare să aibă mai multp viață în ea, doar dacă nu se preface.„
Servitoarea era încă în picioare lângă ușă cu lumânarea în mână; părea că se uită mai degrabă la Ion decât la unchiul său, chiar şi în timp ce acesta încă vorbea de ea. Ion se rezemase de un scaun pe care îl împinsese aproape de fată.
(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)
Lasă un răspuns