Argumentele tradiționale pe care, de la John Philoponos, le-au repetat partizanii dinamicii sale pot fi clasificate în două grupuri: a) primele argumente sunt materiale și subliniază improbabilitatea presupunerii că un corp mare și greu, un glonț, o piatră de moară rotativă, o săgeată care arborează vântul, ar putea fi mutată prin reacția aerului; b) celelalte sunt formale și subliniază contradicția implicată în atribuirea în aer a unui rol dublu, acela de rezistență și de a fi un mișcător, precum și caracterul iluzoriu al întregii teorii care doar schimbă problema de la corp la aer și, de fapt, este obligată să înzestreze aerul cu aceeași capacitate de a-și menține mișcarea, în ciuda separării sale de cauza externă pe care o refuză altor corpuri.
Partizanii fizicii impulsului se gândesc la experiența de zi cu zi. Avem nevoie de un efort pentru a mișca un corp
Adepții medievali ai dinamicii impulsului încearcă să o încadreze în clasificarea aristoteliană, ca o formă sau ca un fel de habitus sau ca un fel de calitate, cum ar fi căldura.
Este mai mult în acord decât viziunea aristoteliană cu „faptele” – reale sau imaginare – care formează baza experiențială a dinamicii medievale.
Concepția mișcării care stă la baza și susține fizica impulsului este destul de diferită de cea a vederii aristotelice. Mișcarea nu mai este înțeleasă ca un proces de actualizare.
Cu toate acestea, este încă o schimbare și, ca atare, trebuie explicată prin acțiunea unei forțe sau a unei cauze definite. Impulsul este doar acea cauză imanentă care produce mișcarea. Dar, în același timp, joacă un alt rol foarte important: depășește rezistența opusă de mediu mișcării.
Datorită caracterului confuz și ambiguu al concepției impulsului, este destul de natural să se ajungă la concluzia că, în toate cazurile în care nu există rezistență externă la mișcare, cum ar fi cazul un vid, impulsul nu slăbește, ci rămâne „nemuritor”, o abordare apropiată de legea inerției. Galileo însuși neagă cu hotărâre posibilitatea unei astfel de presupuneri și afirmă cel mai puternic este caracterul esențial perisabil al impulsului.
Galileo are, evident, perfectă dreptate. Dacă mișcarea este înțeleasă ca efectul unui impuls considerat drept cauză nenaturală, cauza sau forța care o produce trebuie în final să se epuizeze. Prin urmare, mișcarea pe care o produce trebuie să încetinească în mod necesar și să se încheie. Galileo ne învață că fizica impulsului, deși compatibilă cu mișcarea în vid, este ca și cea a lui Aristotel, incompatibilă cu principiul inerției, iar dinamica impulsului este incompatibilă cu tratamentul matematic. Nu duce nicăieri. Este un drum închis.
(Alexandre Koyre – Galileo and Plato)
Lasă un răspuns