Antropologia fotbalului

Există unele opinii conform cărora fotbalul este o școală a moravurilor și a manierelor, care cultivă cumpătarea și autocontrolul, vigoarea și agilitatea corpului, rapiditatea percepției, disponibilitatea resurselor, curajul bărbătesc, abilitate în planificare, supunere, cooperare, spiritul de echipă.

Așa să fie? Și ce anume determină zeci de mii de oameni să asiste la aceste meciuri? Care este motivul care îi determină pe oameni să se dezlănțuie pe străzi în ajunul unui meci de fotbal, sau să-și petreacă o oră și jumătate la stadion, acasă sau într-un local urmărind cu pasiune un meci de fotbal? Sau să-și părăsească familia, locul de muncă și localitatea pentru a se deplasa o sută de kilometri, înfruntând uneori vitregiile naturii, pentru a vedea un meci de fotbal care durează o oră și jumătate? Să se îmbulzească la porțile stadioanelor dărâmând în unele cazuri barierele și creând o panică generală în care sunt răniți sau chiar mor uunii din ei.

În ce constă fascinația particulară a acestui joc? Nu este vorba de rivalități inter-orașe, sau internaționale în cazul echipelor naționale, întrucât există multe alte sporturi, sau competiții nesportive, în care cu greu se adună câteva zeci de persoane. Nu e vorba nici de o modă, întrucât astfel de dispute violente la meciurile de fotbal au loc de sute de ani.

Explicația poate fi de natură psihologică sau sociologică, pornind de la motivațiile jocului în general, atât la copii cât și la adulți. Și de la ce face ca fotbalul să atragă mult mai mulți oameni, atât ca jucători cât și ca fani, față de celelalte sporturi/jocuri.

Teoria Schiller-Spencer a jocului oferă o explicație afirmând că aceasta se datorează consumului de surplus de energie, nedirecționată spre un scop serios, care trebuie consumată. Alți psihologi consideră că jocurile sunt de fapt practici instinctuale care pregătesc copiii pentru o viitoare experiență practică, precum trasul cu arcul sau trânta. Dar interesul uriaș pentru un meci de fotbal care fascinează atât de mult o mulțime de oameni, nu se poate explica prin o „practică și pregătire” pentru școala vieții. O parte din interes se poate explica prin puterea recreativă a mișcării fizice și a aerului curat.

Sensul bogat al jocului poate fi abordat și din punctul de vedere al antropologiei, făcând apel la preocupările omului primitiv, în care jocuri preum înălțarea zmeului, tragerea la sorți, sau aruncarea cu zaruri, pot avea tangențe metafizice cu sufletul, sau soarta, împletite cu farmecele și vrăjitoria. În acest sens, bilele, pietrele și mingea pot avea o legătură cu riturile religioase timpurii. Ecouri din trecutul îndepărtat în care se trăia liber în natură, confirmate și de instinctul manifestat în copilărie de a se urca în copaci, și de jocurile de-a v-ați ascunselea.

Suntem sclavi ai trecutului în obiceiurile noastre de gândire. În ciuda confortului nodern, lumea imaginară și de joacă a copilului este mai aproape de cea a pădurii, a pârâului, a taberei, a peșterii, a terenului de vânătoare și a câmpului de luptă. Practic, copilul „recapitulează” istoria rasei sale. În plus, în alternanța dintre muncă și joc, activitatea sportivă oferă o ușurare posibilă centrilor superiori ai creierului implicați în muncă, întrucât ultimele puteri mentale dezvoltate sunt primele care suferă de oboseală, și deci jocul va implica în mod natural vechile căi cerebrale. Cu cât un sport implică instincte latente mai vechi, cu atât mai mult va oferi o mai mare ușurare a oboselii și o plăcere mai mare. În consecință, jocul la adulți este un fel de reminiscență inconștientă. Astfel, practicile străvechi, precum vânătoarea, pescuitul, campingul sau plimbările cu barca, sunt și cele mai obișnuite tipuri de sport și care oferă cea mai profundă recreere, la fel ca toate activitățile simple.

Revenind la fotbal, acesta ar trebui să fie discutat separat din punctul de vedere al jucătorilor, și al spectatorilor. Din punctul de vedere al jucătorilor, se poate aplica într-o oarecare măsură teoria jocului a lui conform căreia fascinația particulară a jocului se datorează faptului că oferă tinerilor o anumită practică și pregătire pentru îndatoririle ulterioare ale vieții: rezistență, curaj, cooperare, supunere, promptitudine și decizie, abilități necesare luptei pentru existență. Aceste aspecte se aplică într-o măsură mai mică fotbalului profesionist, care devine o formă de muncă. Psihologii afirmă că, într-o oarecare măsură, plăcerea activității informale de grup, opoziției față în față a două forțe ostile, alergarea și urmărirea rapidă, lovirea și prinderea mingii, se bazează tot pe motive antropologice, primitive.

Dar probleme psihologice deosebit de interesante sunt de partea spectatorilor la fotbal, ca o retrăire a veacurilor trecute, făcând să revi9nă în prim plan impulsurile îndelung reprimate. Jocul acționează astfel ca un fel de catharsis aristotelic, curățându-ne sentimentele reținute și permițându-ne să ne întoarcem mai calm la truda zilnică. Spectatorii participă și ei la joc printr-un fenomen de imitație într-un plan virtual dar cu sentimente și emoții reale, neinhibate, accentuate exponențial de apartenența la grup.

Deci, cea mai plauzibilă explicație psihologică a comportamentului jucătorilor și spectatorilor ține de aspecte antropologice, de reîntoarcea temporară la sălbăticie. Un indiciu că ele răspund unei anumite nevoi prezente de refulare.