Interacțiuni simbolice în sociologie

Cum înțelegem modul în care o definiție a situației ajunge să fie stabilită în interacțiunea socială de zi cu zi? Interacțiunea socială este, în aspecte cruciale, interacțiune simbolică – interacțiune care este mediată de schimbul și interpretarea simbolurilor. În interacțiunea simbolică, oamenii reușesc să ajungă la o înțelegere reciprocă unii cu ceilalți și a sarcinilor la îndemână prin schimbul și interpretarea simbolurilor. Doar pe această bază se poate realiza o acțiune coordonată. Procesul de comunicare este calitatea centrală a mediului social uman. Interacțiunea socială depinde de comunicare.

George Herbert Mead (1934) susține că deseori ne comportăm ca și cum o idee pe care o avem „în cap” definește cine suntem și care este situația în fața noastră. Dar ideile noastre sunt de fapt nebuloase. Ele trebuie să fie confirmate de ceilalți aflați în situație înainte de a putea deveni „reale” sau „actuale”. Prin urmare, comunicarea este esențială pentru definirea situațiilor sociale. Mai mult, funcționează în primul rând pe baza indicațiilor sau gesturilor de semnificație care provoacă răspunsuri la alții. După cum spune Mead, într-un mod oarecum complicat, „sensul unui gest al unui organism… se găsește în răspunsul altui organism la ceea ce ar fi finalizarea actului primului organism pe care acel gest îl inițiază și îl indică” ( Mead, 1934).

Herbert Blumer (1969) clarifică cele trei părți ale acestor procese de comunicare după cum urmează. Acțiunile proprii și ale celorlalți sunt simbolice prin faptul că se referă dincolo de ele însele la semnificații care solicită răspunsul celuilalt: (a) indică celuilalt ceea ce se așteaptă să facă, (b) indică ceea ce plănuiește vorbitorul plănuiește să facă, și (c) pe această bază formează o definiție reciprocă a situației care indică modul în care o acțiune comună va fi convenită, dusă la îndeplinire și realizată. Până când fiecare dintre „indicații” nu este confirmată de celălalt, situația este nedefinită și nu este posibilă nicio acțiune comună coordonată. Un tâlhar îi spune unei victime să ridice mâinile, ceea ce indică (a) ce ar trebui să facă victima (adică să nu reziste); (b) ce intenționează să facă tâlharul (adică să ia banii victimei) și (c) care va fi acțiunea comună (adică un jaf). Blumer scrie: „Dacă există confuzie sau neînțelegere pe oricare dintre aceste trei linii de semnificație, comunicarea este ineficientă, interacțiunea este împiedicată și formarea acțiunii comune este blocată” (Blumer, 1969).

În acest model de comunicare, definirea situației sau înțelegerea reciprocă a sarcinilor la îndemână, rezultă din interacțiunea comunicativă continuă. Situațiile nu sunt definite în prealabil și nici nu sunt definite de înțelegerile izolate ale indivizilor implicați. Ele sunt definite de indicațiile de semnificație date de participanți și de răspunsurile celorlalți. „Un astfel de răspuns este sensul său sau îi dă sensul său” (Mead, 1934). Chiar și cele mai obișnuite situații presupun un proces de interacțiune simbolică în care o definiție a situației iese la iveală printr-o interpretare reciprocă a semnelor sau indicațiilor.

• Blumer, H. (1969). Symbolic interactionism: Perspective and method. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
• Mead, G. H. (1934). Mind, self and society, (Vol. 111). C. W. Morris (Ed.). Chicago: University of Chicago Press.

Sursa: Little, W. (2016). Introduction to Sociology – 2nd Canadian Edition. BCcampus. © 2013 Rice University. Licența CC BY 3.0. Traducere și adaptare Nicolae Sfetcu. © 2023 MultiMedia Publishing. Introducere în sociologie, Volumul 1