Teorii ale dezvoltării sinelui

Cazul lui Danielle (DeGregory, 2008) subliniază un punct important pe care sociologii îl fac despre socializare, și anume că sinele uman nu apare „în mod natural” ca un proces condus de mecanisme biologice. Ce este un sine? Ce înseamnă să ai un sine? Sinele se referă la simțul distinct al identității unei persoane. Este ceea ce suntem pentru noi înșine și cine suntem pentru ceilalți. Are consistență și continuitate în timp și o coerență care ne deosebește ca persoane. Cu toate acestea, există întotdeauna ceva precar și incomplet despre sine. Sinele se schimbă prin diferitele etape ale vieții; uneori nu se potrivesc cu idealurile pe care le deținem pentru noi înșine sau pentru alții, iar uneori pot fi răniți de interacțiunile noastre cu ceilalți sau aruncați în criză. După cum a spus Zygmunt Bauman, simțul distinct al identității cuiva este un „eu postulat”, un „orizont către care mă străduiesc și prin care îmi evaluez, cenzurez și corectez mișcările” (2004). Este clar, însă, că sinele nu se dezvoltă în absența socializării. Sinele este un produs social.

Sociologul american George Herbert Mead este adesea văzut ca fondatorul școlii interacționismului simbolic în sociologie, deși s-a referit la el însuși ca fiind un comportamentalist social. Conceptualizarea lui despre sine a fost foarte influentă. Mead definește apariția sinelui ca un proces complet social: „Sinele, ca ceea ce poate fi un obiect în sine, este în esență o structură socială și apare în experiența socială” (Mead, 1934).

În această descriere, ar trebui să observați mai întâi că trăsătura cheie a sinelui de care este preocupat Mead este capacitatea de a fi reflexiv sau conștient de sine (adică de a fi un „obiect” în sine). O persoană se poate gândi despre sine sau poate simți cum se simte cineva. În al doilea rând, această calitate cheie a sinelui poate apărea doar într-un context social prin interacțiunile sociale cu ceilalți. În conceptul lui Charles Horton Cooley despre „sinele în oglindă”, ceilalți și atitudinile lor față de noi sunt ca oglinzile în care suntem capabili să ne vedem pe noi înșine și să ne formulăm o idee despre cine suntem (Cooley, 1902). Fără ceilalți, sau fără societate, sine nu există: „Este imposibil de conceput un sine care să apară în afara experienței sociale” (Mead, 1934, p. 293).

(„Ce este el, scumpul meu?” Gollum din Hobbitul a trăit izolat sub Munții Cețoși timp de 500 de ani. În măsura în care a avut un sine coerent, a fost pentru că a avut încă o conversație interiorizată robustă și continuă cu inelul puterii, „prețiosul” lui. (Credit: E1St0rm/Pixabay))

Chiar și atunci când sinele este singur pentru perioade lungi de timp (pustnici, prizonieri în izolare etc.), are loc o conversație internă care nu ar fi posibilă dacă individul nu ar fi fost deja socializat. Exemplele de copii sălbatici precum Victor din Aveyron sau copii precum Danielle care au fost crescuți în condiții de deprivare socială extremă atestă dificultățile cu care se confruntă acești indivizi atunci când încearcă să dezvolte această calitate reflexivă a umanității. De multe ori nu pot folosi limbajul, nu pot forma relații intime sau să se joace. Așadar, socializarea nu este doar procesul prin care oamenii învață normele și regulile unei societăți, ci este și procesul prin care oamenii devin conștienți de ei înșiși în timp ce interacționează cu ceilalți. Este procesul prin care oamenii sunt capabili să devină oameni în primul rând.

Necesitatea contactului social timpuriu a fost demonstrată de cercetările lui Harry și Margaret Harlow. Din 1957 până în 1963, familia Harlows a condus o serie de experimente care studiau modul în care maimuțele rhesus, care se comportă foarte mult ca oamenii, sunt afectate de izolare când sunt bebeluși. Ei au studiat maimuțele crescute în două tipuri de circumstanțe maternale „de substituție”: o sculptură din plasă și sârmă sau o „mamă” din pânză moale. Maimuțele au preferat în mod sistematic compania unei mame înlocuitoare moale, din țesătură (semănând îndeaproape cu o maimuță rhesus) care nu le putea hrăni, unei mame din plasă și sârmă care le asigura întreținere printr-un tub de hrănire. Acest lucru a demonstrat că, în timp ce mâncarea era importantă, confortul social este de o valoare mai mare (Harlow & Harlow, 1962; Harlow, 1971). Experimentele ulterioare care au testat o izolare mai severă au arătat că o astfel de privare de contact social a dus la provocări semnificative de dezvoltare și sociale mai târziu în viață.

(Puii de maimuțe rhesus, ca și oamenii, trebuie să fie crescuți cu contact social pentru o dezvoltare sănătoasă. (Credit: balouriarajesh/Pixabay))

Referințe

• Bauman, Z. (2004). Identity: Conversations with Benedetto Vecchi. Cambridge, UK: Polity Press.
• Cooley, C. H. (1902). The looking glass self. Human Nature and Social Order (pp. 179–185). New York, NY: Scribner’s.
• DeGregory, L. (2008, July 31). The girl in the window. Tampa Bay Times.
• Harlow, H. F. (1971). Learning to love. New York, NY: Ballantine.
• Harlow, H. F., & Kuenne Harlow, M. (1962, November). Social deprivation in monkeys. Scientific American, 137–46.
• Mead, G. H. (1934). In C. W. Morris (Ed.), Mind, self and society. Chicago, IL: University of Chicago Press.

Sursa: Little, W. (2016). Introduction to Sociology – 2nd Canadian Edition. BCcampus. © 2013 Rice University. Licența CC BY 3.0. Traducere și adaptare Nicolae Sfetcu. © 2023 MultiMedia Publishing. Introducere în sociologie, Volumul 1