(Huitzilopochtli, zeul aztec al Tenochtitlan)
Antropomorfismul, sau personificarea, este atribuirea unor forme umană sau a altor caracteristici altcuiva decât unei ființe umane. Exemplele includ ilustrarea zeităților cu forme umane, crearea de personaje fictive animale non-umane cu trăsături fizice umane, și atribuirea de emoții umane sau modalităţi de forţare a naturii, cum ar fi uraganele sau cutremurele.
Antropomorfismul are rădăcini antice ca motiv literar, și în artă în general. Cele mai multe culturi au fabule tradiționale cu animale antropomorfizate, care pot sta în picioare sau vorbi ca și cum ar fi umane, ca personaje.
Cuvântul antropomorfism a fost folosit pentru prima dată în mijlocul anilor 1700. Cuvântul provine din limba greacă, ἄνθρωπος (ánthrōpos), „uman”, și μορφή (morphē), „formă”.
În preistorie
De la începuturile modernității comportamentale umane în paleoliticul superior, în urmă cu 40.000 de ani, exemple de lucrări artictice zoomorfe (in formă de animale) reprezintă cele mai vechi dovezi pe care le avem de antropomorfism. Una dintre cele mai vechi cunoscute opere este o sculptură de fildeș, Löwenmensch, în Germania, o figurină în formă umană cu cap de leoaică sau leu, determinată aavea aproximativ 32.000 ani.
Nu este posibil să se spună ce reprezintă aceste opere de artă preistorice. Un exemplu mai recent este Sorcerer, o pictură murală enigmatică din peştera Trois Frères, Ariège, Franța: semnificație fihurii este necunoscută, dar este, de obicei, interpretată ca un fel de mare spirit sau maestru al animalelor. În ambele cazuri există un element de antropomorfism.
Această artă antropomorfă a fost legată de arheologul Steven Mithen de apariția mai multor practici sistematice de vânătoare în paleoliticul superior (Mithen 1998). El propune ca acestea sunt produsul unei schimbări în arhitectura minții umane, o fluiditate crescândă între istoria naturală și inteligența socială, unde antropomorfismul a permis vânătorilor să se identifice empatic cu animalele vânate și să prezică mai bine astfel mișcările lor.
În religie și mitologie
În religie și mitologie, antropomorfismul se referă la percepția unei ființe divine sau persoane în formă umană, sau la recunoașterea calităților umane la aceste ființe.
Mitologii antici au reprezentat frecvent divinitatea ca zeități cu forme și calități umane. Ele se aseamănă cu ființele umane nu numai în aparență și personalitate; ele expun multe comportamente umane care au fost folosite pentru a explica fenomenele naturale, creaţia și evenimente istorice. Zeitățile se îndrăgosteau, se căsătoreau, aveau copii, luptau, dețineau arme, și călăreau cai și foloseau care de luptă. Ei se ospătau cu produse alimentare speciale, și, uneori, cereau sacrificii de produse alimentare, băuturi și obiecte sacre realizate de ființe umane. Unele zeități antropomorfe reprezentau concepte umane specifice, cum ar fi dragostea, războiul, fertilitatea, frumusețea, sau anotimpurile. Zeitățile antropomorfe expuneau calități umane, cum ar fi frumuseţea, înțelepciunea, și puterea, și punctele slabe uneori, umane, cum ar fi lăcomia, ura, gelozia, și furia incontrolabilă. Zeitățile grecești, cum ar fi Zeus și Apollo, de multe ori au fost descrise în formă umană prezentând ambele trăsături umane, atât lăudabile cât și josnice.
Antropomorfismul în acest caz este denumit antropoteism.
Din punctul de vedere al aderenți la religiile în care oamenii au fost creaţi sub forma divină, fenomenul poate fi considerat teomorfism, sau oferirea de calități divine omului.
Antropomorfismul s-a desprins ca o erezie creștină, în special vizibilă cu audianii Siriei din secolul al treilea, dar și în Egipt ăn secolul al patrulea și Italia în al zecelea secol. Acesta adesea s-a bazat pe o interpretare literală a Genezei 1:27: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.”
Critici
Unele religii, oameni de știință, şi filozofi, au avut obiecții cu privire la zeitățile antropomorfe. Filozoful grec Xenofan (570-480 î.Hr.) a argumentat împotriva concepției de zeități ca fundamental antropomorfe:
Dar dacă bovinele și cabalinele și leii ar avea mâini
sau ar putea picta cu mâinile lor și ar crea lucrări, ca oamenii,
caii ca şi cai și vitele ca şi vite
ar descrie de asemenea formele zeilor trupurile lor
de-acceaşi formă şi asemănare cu ei înşişi.
…
Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni [σιμούς] și negri
Tracii cîi consideră palizi și cu părul roșu.
El spunea că „cel mai mare zeu” nu seamănă cu omul „nici în formă, nici în minte”.
Atât iudaismul cât şi islamul resping o zeitate antropomorfă, considerând că Dumnezeu este dincolo de înțelegerea umană. Respingerea de iudaism a unei divinităţi antropomorfe a crescut în perioada hasmoneană (circa 300 î.e.n.), când credința evreiască a încorporat unele filozofii greceşti. Respingerea iudaismului a crescut și mai mult după Epoca de Aur islamică în secolul al X-lea, pe care Maimonide a codificat-o în secolul al XII-lea în treisprezece principii de credință iudaică.
Hindușii nu resping conceptul de divinitate în abstractul nemanifestat. Krishna spune în Bhagavad Gita, capitolul 12, versetul 5, că este mult mai dificil pentru oameni să se concentreze pe o zeitate ca nemanifestată decât pe una cu formă, cu ajutorul pictogramelor antropomorfe, pentru că oamenii au nevoie să perceapă totul cu simţurile lor.
În Chipuri în nori, antropologul Stewart Guthrie consideră ca toate religiile sunt antropomorfisme care provin din tendința creierului de a detecta prezența sau vestigiile altor oameni în fenomene naturale.
Lasă un răspuns