Odată cu introducerea cafelei în Anglia, băutura a avut de suferit cel mai mult datorită exagerărilor prietenilor săi. Pe de o parte, șarlatani ai profesiei medicale au încercat să susțină proprietăţi miraculoase ale cafelei pentru propriul lor beneificiu, iar, pe de altă parte, laici mai mult sau mai puțin ignoranți atribuiau băuturii virtuți speciale, la care nu ar fi visat nici cei mai ănfocaţi medici susţinători. Exagerarea calităţilor sale a devenit distracţia favorită a prietenilor săi; și chiar a dușmanilor săi, pentru a defăima cafeaua şi utilizatorii săi prin exagerare. Toate acestea au făcut din cafenele o figură centrală în disputele permanente.
De la autorul englez timpuriu care a condamnat-o numind-o „mai degrabă hrănitoare decât suculentă”, la Pasqua Rosee și contemporanii săi care au accentuat asupra calităţilor sale fantastice, aceasta a fost forțată să se îndrepte spre o zonă mlăştinoasă de neînțelegere și intoleranță. Nicio băutură inofensivă din istorie nu a suferit atât de mult din cauza atât a prietenilor cât și a dușmanilor.
În timp ce prietenii săi considerau cafeaua ca un panaceu, dușmanii replicau că aceasta este o otravă lentă. În Franța și în Anglia existau atât persoane care susțineau că aceasta produce melancolie, cât şi persoane care susțineau că ea este un leac. Dr. Thomas Willis (1621-1673), un distins medic la Oxford pe care Antoine Portal (1742-1832) l-a denumit „unul dintre cele mai mari genii care au trăit vreodată”, afirma că trimite uneori pacienții săi la cafenea, mai degrabă decât la farmacie.
Puterile magice ale cafelei erau considerate de prieteni săi un remediu pentru starea de ebrietate, și acest remediu era admis, chiar dacă mai forţat, şi de către dușmanii săi. Aceasta apare într-o descriere a războiului dintre campaniile de calomniere a cafelei şi pamfletele pe aceeaşi temă. Cafeaua a fost lăudată de către un scriitor ca fiind un deodorant. Un alt scriitor (Richard Bradley), în tratatul său cu privire la utilizarea cafelei în combaterea ciumei, afirma că ăn cazul în care calitățile sale ar fi fost cunoscut pe deplin în 1665, „Dr. Hodges și alți oameni învățați din acea vreme ar fi recomandat-o.” Ăn aceeaşi idee, în Sfaturi împotriva ciumei a lui Gideon Harvey, publicată în 1665, găsim afirmaţia conform căreia „cafea este lăudată împotriva contagiunii.”
Dr. Willis, în lucrarea sa Pharmaceutice rationalis (1674), a fost unul dintre primii care a încercat să facă dreptate ambelor tabere cu privire la cafea. În cel mai bun caz, el o consideră o băutură oarecum riscantă, iar adepții săi trebuie, în unele cazuri, să fie pregătiţi să sufere de oboseală și chiar paralizie; ea poate ataca inima şi cauza tremurături la nivelul membrelor. Pe de altă parte, poate, dacă este folosită judicios, să se dovedească un beneficiu minunat; „dacă este băută zilnic reuşeşte să cureşe și lumineze minunat fiecare parte a sufletului, și dispersează toţi norii pentru fiecare funcție.”
A existat o lungă perioadă de timp înainte de a se obţine pentru „noua băutură” recunoașterea adevărată. Mai ales că, dacă ar exista o recunoaştere a anumitor virtuți pur sociale ale cafelei, acestea ar fi ” mai degrabă politice decât medicale.”
Dr. James Duncan, de la Facultatea de Montpellier, în cartea sa Sfaturi sănătoase împotriva abuzului băuturi fierbinţi, scrisă în limba engleză în 1706, a constatat despre cafea că aceasta îşi merită la fel de mult numele de panaceu ca şi cel de otravă.
Medicul britanic George Cheyne (1671-1743) a proclamat neutralitatea cafelei prin cuvintele, „Nu am nici a o lăuda pre mult, nici a o învinui prea mult.”
Preţuri şi licenţe la cafea
Cafeaua, ceaiul și ciocolata, au fost menționate pentru prima dată în reglementările engleze în 1660, atunci când o taxă de patru pence a fost stabilită pe fiecare galon făcut și vândut, „urmând să fie plătit de către producător.” Cafeaua a fost clasificată de Camera Comunelor la „alte băuturi bizare.”
Există o înregistrare din 1662 conform căreia „pulberea de cafea corectă” era vândută la în cafeneaua Turk’s Head din Exchange Alley pentru diverse preţuri în funcţie de tipul de cafea (boabe, măcinată, din Indiile de Est, turcească, etc.)
La un moment dat cafeaua era vândută la cinci guinee un kilogram în Anglia, și chiar patruzeci coroane (aproximativ patruzeci și opt de dolari) pentru o jumătate de kilogram.
În 1663, toate cafenelele englezeşti au fost obligate să onţină licență; taxa era de doisprezece pence. Imposibilitatea de a obține o licență era pedepsită cu o amendă de cinci lire sterline lunar pentru încălcarea legii. Cafenelele erau sub supraveghere strictă de oficiali guvernamentali. Unul dintre aceţtia a fost Muddiman, un bun om de ştiinţă și un escroc profesionist, care a anterior „se înscrisese pentru Parlament”, dar care mai târziu a devenit un spion plătit. L’Estrange, care deţinea un brevet pentru „dreptul exclusiv de inteligență”, a scris în Intelligencer că a fost alarmat de efectele negative ale „documentele obișnuite scrise în știrile Parlamentului … care transformau toate acele consilii parlamentare în judecători şi deliberatori ai cafenelelor şi ai popularelor cluburi, în condiţiile în care nu aveau nimic de a face cu aşa ceva.”
Primul mandat regal pentru cafea a fost dat de Carol al II-lea lui Alexander Man, un scoțian care a urmat pe Generalul Monk la Londra, și a înființat o cafenea în Whitehall. Aici el însuși s-a promovat ca fiind „omul pentru cafea al lui Carol al II-lea.”
Datorită creșterii impozitelor pe ceai, cafea, și ziare, aproape de sfârșitul domniei Reginei Anne (1714) proprietarii cafenelelor au ridicat, în general, prețurile
Clubul de Cafea Rota
„Cafeaua şi Commonwealth”, spune un pamfletar din 1665, „au venit la pachet pentru o Reformă, pentru a face o națiune liberă și sobră.” Scriitorul susține că ar trebui să se permită libertatea de exprimare ” acolo unde oameni cu diferite judecăţi se adună”; și adaugă el, „aceea e o cafenea, unde ar trebui să ţină astfel de discursuri atât de libere ca acolo?” Comentariile lui Robinson sunt nimerite aici:
„Acum, poate că nu conectați întotdeauna la ideile de sociabilitate și libertate a discuțiilor cu zilele de guvernare puritane; dar trebuie să recunoaștem că ceva în genul genialităţii și deschiderii a caracterizat ceea ce Pepys numește Clubul de Cafea Rota. Această „societate liberă și deschisă a domnilor ingenioşi” a fost fondată în anul 1659 de către anumiți membri ai partidului republican, ale căror opinii ciudate au fost exprimată timid și nu foarte cordial tolerate sub Marele Oliver. Prin guvernul slab care a urmat, aceste opinii au fost privite cu antipatie extremă și cu o anumită teamă.”
„S-au întâlnit”, spune Aubrey, care făcea el însuşi parte din ei, „la Turk’s Head [cafeneaua lui Miles] din New Palace Yard, Westminster, unde luau apă, de la una din casele aproape de Miles’s, unde se instalase intenţionat o masă ovală mare, cu un pasaj în mijloc pentru Miles ca să servească cafea.”
Robinson continuă:
„Acest bar curios de băuturi răcoritoare și interesul care se arăta băuturii în sine, au fost destul de secundar faţă de entuziasmul provocat de către o altă noutate. Când, după dispute aprinse, un membru dorea să testeze opinia reuniunii, indiferent de subiect, prin înţelegere, se supunea la vot și apoi totul depindea de „oracol nostru de lemn”, prima urnă de numărare a voturilor din Anglia. Metodele formale de procedură, precum și natura intens practică a subiectelor discutate, se combinau pentru a da o importanță reală acestui Parlament de amatori.”
(O cafenea în timpul lui Charles al II-lea, Din lemn, 1674)
Rota, sau Clubul de Cafea, așa cum a numit-o Pepys, a fost în esență o societate de dezbatere pentru difuzarea de opinii republicane. Acesta a fost precedat doar, în timpul domniei lui Henric al IV, de clubul numit La Court de Bone Compagnie, de Sir Walter Raleigh’s Friday Street, sau Bread Street, clubul la taverna Mermaid în Bread Street, unde erau membri Shakespeare, Beaumont, Fletcher, Raleigh, Selden, Donne, ș.a., și clubul tavernă Ben Jonson’s Devil , între Middle Temple Gate și Temple Bar.
Numele clubului Rota vine de la un plan, care a fost conceput pentru a promova, a schimba un anumit număr de membri ai parlamentului anual prin rotație. El a fost fondat de James Harrington, care l-a pictat în cele mai frumoase culori din Oceana sa, acea comunitate ideală.
Sir William Petty a fost unul dintre membrii săi. În jurul mesei, „într-o cameră în fiecare seară la fel de plină şi înghesuiți”, spune Aubrey, stătea Milton şi Marvell, Cyriac Skinner, Harrington, Nevill, si prietenii lor, discutând probleme politice abstracte.
Rota a devenit faimos pentru stricturile sale literare. Printre acestea a fost „Cenzura Rota privind cartea domnului Milton intitulată Modalitatea rapidă și uşoară pentru a stabili o comunitate liberă” (1660), deși este îndoielnic dacă Milton a fost vreodată un vizitator al acestui „club de cafea plină de viață.” Rota a cenzurat de asemenea „Cucerirea Granadei” a D-lui Driden (1673).
Lasă un răspuns