Daniel Goleman (1995) a definit inteligența emoțională (IE), prin excludere, ca orice caracteristică personală dezirabilă care nu este reprezentată de inteligența cognitivă. El a stabilit două categorii de inteligență personală, ambele complementare. De fapt, apariția acestui concept se datorează în mare măsură inter-relației de cunoaștere și emoții și explică diferitele niveluri de succes în diferite domenii ale vieții. Astfel, pentru majoritatea autorilor, cunoașterea sau inteligența cognitivă nu poate fi singurul predictor al succesului. Cercetarea empirică a arătat că posibilitatea de a prezice performanța unui lider, manager sau profesional depinde de o serie de competențe grupate de Ignacio Danvila del Valle și al., în The importance of professional competencies in the development of emotional intelligence, în trei categorii:
- Competențe de inteligență cognitivă, cum ar fi sistemele de gândire.
- Competențe de inteligență emoțională sau abilități intrapersonale, cum ar fi capacitatea de adaptare.
- Competențe de inteligență socială sau abilități interpersonale, cum ar fi rețeaua.
Conceptul de competență a fost inițial definit ca fiind capacitatea indivizilor de a răspunde cerințelor din mediul lor, iar această abilitate oferă satisfacție sau un sentiment de eficacitate.
McClelland (1973) a preferat să le numească „competențe” în loc de „variabile de personalitate” pentru a sublinia ideea că pot fi învățate. Ulterior, el a sugerat gruparea competențelor după rezultate și diferențierea competențelor profesionale de competențele sociale.
Boyatzis (1983) a definit termenul „competență” drept „caracteristica de bază a individului legată cauzal de o performanță efectivă sau superioară.” Prin urmare, el a legat performanța efectivă de cerințele postului și contextul organizațional. Astfel, fiecare afacere își poate defini propriile competențe bazate nu numai pe performanțe superioare, ci și pe luarea în considerare a acestor doi factori: cerințele postului și contextul organizațional.
Mai târziu, Spencer și Spencer (1993) au definit o competență drept „caracteristica care stă la baza individului legată cauzal de o performanță eficientă sau superioară, în raport cu un criteriu”, stabilind elementele de bază pentru a putea măsura, nota, compara, etc. Au propus, de asemenea, clasificarea competențelor pe categorii.
Levy-Leboyer (1997) a definit competențele drept „coduri de conduită pe care unii oameni le gestionează mai bine decât pe altele, și le fac eficiente într-o situație dată,” pentru a cuprinde diferite semnificații ale conceptului de competență: autoritate, pregătire, competiție, abilitate, responsabilitate și suficiență.
Dincolo de cunoștințe și competențe, ingredientul suplimentar necesar pentru o performanță excepțională pare a fi dorința de a folosi propriul talent.
Aceste trei domenii ale talentului – cunoștințe, competențe și controlori de tip motivațional – ajută la a arăta ce poate face o persoană (cunoștințe), cum poate fi realizat (competențe) și motivul pentru care o face (valori, motivații sau dispoziții inconștiente).
Aptitudinile intra-personale și interpersonale care definesc IE sunt predictori clari ai succesului în toate aspectele.
Lasă un răspuns