Această paradigmă cosmologică, concepută de Leucippus și Democritus, se află la începutul unei serii de modele, care apar în zilele noastre sub diferite nume. Este prima cosmologie în sensul propriu, așa cum concepem astăzi subiectul. Cosmologia abderiană se bazează pe ipoteza atomică și reprezintă astfel prima constrângere teoretică care leagă microcosmosul și macrocosmosul (mai precis, mega cosmos), deși în termeni calitativi, nivelul științific mai riguros fiind realizat doar recent în cosmologia modernă. Conceptul implică infinități, atât la nivelul microcosmic (atomic) cât și la cel cosmologic (cosmologic). După cum ne spune Lucretius, un argument împotriva unui univers finit a fost acela că în ultimul caz toate masele s-ar concentra asupra centrului său, ceea ce înseamnă că gravitația afectează toate corpurile, nu doar pe cele grele. Primul se referă la un număr infinit al constituenților cosmici primari (atomi), în timp ce atributele spațio-temporale ale universului pe scară largă sunt presupuse nelimitate. În acest univers nelimitat, veșnic, există un număr nelimitat de cosmose, în care cosmosul, ca o constrângere, este aplicat sistemelor (așadar ordonate ale universului) cum ar fi cosmosul nostru planetar (am putea desemna acest nivel cosmologic ca macrocosmos, situat între atomic și propriu celor cosmologice). Aceste cosmose pot fi locuite, probabil de ființe inteligente ca ale noastre, și sunt supuse unor schimbări, cu unele care pier și altele care apar. Deși atomiștii nu o spun niciodată în mod explicit, atomii sunt veșnici și de aceea universul pe care îl formează constituenții de bază apare, prin urmare, a fi veșnic. Se pare că concepția pur materialistă a lumii, în mod explicit ateistă, s-a dovedit a fi aproape fatală pentru soarta sa, fiind ignorată de filozofii ulteriori și blestemată (și ignorată) de biserica creștină. Avea două trăsături atractive: conceptul unei existențe generale eterne (aspect ontologic) și o evoluție parțială (aspect dinamic). Problema “condițiilor inițiale” (problema inițierii) și a limitelor sunt rezolvate automat, fiind superflue în cadrul acestei paradigme. Prin urmare, se pare că primul univers conceput științific a fost în același timp cel mai general, cu adoptarea, deși implicită, a principiului cosmologic perfect (mai bine spus principiul isonomiei, ca un concept mai general folosit de greci la acea vreme).
Universul abderian reapare în istoria europeană de multe ori deghizat sub diferite nume și într-o serie de variații pe această temă. În afară de Epicur și Lucretius, se menționează cosmologia lui Kant, așa cum a fost expusă în celebrul lui tratat. Eternitatea, o extensie infinită, schimbări de ordonare evolutive (mai precis, ciclice), etc., sunt prezente și în cosmologia lui Kant. În plus, Kant încorporează în planul său și conceptul de ierarhie.
Marxiștii au adoptat și ei paradigma cosmologică abderiană, așa cum a fost expusă de Engels în Anti-Duhring (1878). Conceptul mai recent al așa-zisului univers staționar aparține acestei paradigme abderice, pornind de la principiul cosmologic perfect.
Abordarea abderiană rezolvă, deși implicit, puzzle-uri cosmologice majore care au ocupat mințile omenești de la începutul timpurilor preistorice, care pot fi puse sub semnul întrebării: de unde venim și unde mergem? Cum homo sapiens a apărut în vremurile istorice, întrebările au luat forma unei deghizări mai puțin antropice: Despre ce este vorba? Pentru Democrit, întrebarea despre începutul și sfârșitul (eventual implicit) era aparent lipsită de semnificație. Aceasta rezolvă, în paralel, problema primului impuls, demiurg, etc., dilemele escatologice și o serie de alte puzzle-uri care s-ar putea asocia cu problema cosmologică fundamentală. Dacă Hesiod scrie despre zei în teologia sa polemică alegorică, unii cosmologi (în special aceia care au o abordare religioasă) apelează la ajutorul extern sub formă de dumnezeu(i), abderienii (și urmașii lor) nu se simt obligați să recurgă la nicio entitate exterioară conceptelor lor raționale. Cosmologia lor pare completă, deși numai în termeni calitativi. De asemenea, este “stabilă din punct de vedere structural”, adică modificări minore și modificări care nu distrug imaginea generală a realității noastre fizice.
Dacă cosmosurile (macro) apar sau dispar, este doar în sensul structural, așa cum implică însăși sensul “cosmosului”. Absolvirea devenirii și a pierderii pare imposibilă, dar nu din cauza unui principiu fizic sau a altora asemănătoare, ci fiind lipsită de conținut logic. Prin urmare, “problema” nu este de natură științifică, ci aparține modului nostru de gândire, chiar logicii pe care mintea noastră o concepe și o folosește. Nimicitatea nu poate fi nici dovedită, nici înlăturată și, prin urmare, nu constituie subiectul unei teorii științifice, în sens popperian. Atomii nu se schimbă, ei sunt veșnici și așa este universul. Aceste trăsături ale cosmologiei abderice au rămas ingredientele constante ale culturii științifice europene până în prezent
Sursa: Petar V. Grujic, Some epistemic questions of cosmology
Experimente de fizică
O trecere în revistă a experimentelor din domeniul fizicii care au marcat evoluția și progresul omenirii, și cunoașterea despre lume și universul în care trăim. În final, o serie de experimente foarte interesante și bune documentate recomandate de NASA pentru … Citeşte mai mult
Fizica fenomenologică – Compendiu – Volumul 2
Un compendiu care se dorește a fi exhaustiv pentru domeniul fizicii, cu accent pe explicarea fenomenelor și aplicațiilor practice. O carte pentru studiul personal, concisă și ușor de citit, care clarifică aceste teorii ale fizicii, cel mai important domeniu al … Citeşte mai mult
Eseuri filosofice
O colecție personală de eseuri din filosofia științei (fizică, în special gravitație), filosofia tehnologiei informațiilor și comunicații, problemele sociale actuale (inteligența emoțională, pandemia COVID-19, eugenia, serviciile de informații), filosofia artei și logica și filosofia limbajului. Distincția dintre falsificare și respingere … Citeşte mai mult
Lasă un răspuns