Alfred North Whitehead: Proces și realitate: un eseu de cosmologie

Sursa: Whitehead, Alfred North. Process and Reality: An Essay in Cosmology. New York: The Macmillan Company, 1929. 5th printing, 1960. (Rezumat)

 

Process and Reality este lucrarea fundamentală în care Alfred North Whitehead își dezvoltă sistematic concepția metafizică pe care o numește „filosofia organismului”. Cartea își are originea în conferințele Gifford susținute la Universitatea din Edinburgh în 1927–1928 și urmărește construirea unei cosmologii suficient de generale pentru a integra într-un singur cadru experiența, știința, percepția, cauzalitatea, valorile estetice și morale și religia. Whitehead își situează proiectul în continuitate critică cu tradiția inaugurată de Descartes și continuată de Locke, Hume, Newton și Kant, dar și cu Platon și Aristotel. El afirmă explicit că intenția cărții nu este rezolvarea separată a unor probleme filosofice tradiționale, ci elaborarea progresivă a unei scheme cosmologice prin care acestea să își dezvăluie interconexiunile.

Punctul metodologic de plecare este filosofia speculativă. Whitehead o definește drept încercarea de a construi un sistem coerent, logic și necesar de idei generale prin care să poată fi interpretat orice element al experienței. Un sistem metafizic trebuie deci să fie în același timp rațional și empiric: coerent și logic în structura sa, dar aplicabil și adecvat întregii experiențe. Filosofia nu poate porni, după modelul unui sistem matematic, de la premise absolut certe. Principiile metafizice sunt mai degrabă ipoteze generale care trebuie confruntate permanent cu experiența. Metoda corectă pornește de la observații particulare, se ridică prin generalizare imaginativă și revine apoi la experiență pentru verificare; Whitehead compară acest proces cu zborul unui avion care decolează de pe terenul observației, se ridică în aerul imaginației și aterizează din nou pentru o observație îmbogățită de interpretarea rațională.

Această metodă îl conduce la respingerea metafizicii tradiționale a substanței. Realitatea ultimă nu este alcătuită din lucruri materiale stabile care posedă proprietăți și care, ulterior, intră accidental în relații. Pentru Whitehead, relațiile sunt constitutive pentru existență. Unitățile ultime ale realității sunt „entitățile actuale” sau, în lumea temporală, „ocaziile actuale”. Ele nu sunt bucăți de materie, ci „picături de experiență”, complexe și interdependente. Dumnezeu este și el o entitate actuală, deși funcția și natura sa diferă radical de cele ale ocaziilor temporale. La nivelul principiilor generale ale actualității, însă, toate entitățile actuale aparțin aceluiași plan ontologic.

În centrul metafizicii lui Whitehead se află triada „unul – multiplul – creativitatea”. „Creativitatea” este principiul ultim prin care multiplicitatea universului este reunificată într-o nouă entitate actuală. Ea este totodată principiul noutății: fiecare nouă ocazie actuală sintetizează într-o unitate ceea ce primește din trecut, dar reprezintă în același timp ceva ce nu exista anterior. Realitatea nu este, prin urmare, o colecție de obiecte deja constituite, ci un avans creator continuu, în care multiplul devine unul, iar noua unitate intră apoi în multiplicitatea disponibilă viitoarelor deveniri.

Procesul prin care o entitate actuală se constituie este numit concrescență. Ea integrează într-o experiență unitară multitudinea influențelor provenite din lumea anterioară. Componentele cele mai concrete ale acestei constituiri sunt prehensiunile. Fiecare prehensiune cuprinde un subiect care prehendează, un datum prehendat și o „formă subiectivă”, adică modul particular în care datum-ul este simțit sau integrat. Whitehead distinge prehensiunile fizice, orientate către alte entități actuale, de cele conceptuale, orientate către obiectele eterne; prehensiunile pot fi pozitive, când datum-ul este integrat în experiență, sau negative, când este exclus din constituirea ei. Conștiința nu este obligatorie pentru prehensiune: cea mai mare parte a proceselor constitutive ale realității se desfășoară fără conștiință.

Obiectele eterne sunt posibilitățile pure sau formele de determinare pe care entitățile actuale le pot realiza. Ele nu sunt evenimente și nu devin în același sens ca ocaziile actuale; constituie domeniul posibilului. O entitate actuală se naște prin selectarea și integrarea unor posibilități în raport cu lumea concretă pe care o moștenește. Astfel, potențialitatea devine actualitate. Principiul relativității formulat de Whitehead susține că orice entitate poate intra, într-un anumit mod, în devenirea altor entități: a exista înseamnă totodată a constitui o posibilitate pentru alte deveniri.

Concrescența se finalizează prin ceea ce Whitehead numește „satisfacție”: momentul în care indeterminarea dispare și procesul dobândește o formă determinată. Entitatea este în acest sens propria sa autocreație, întrucât modul în care integrează lumea primită constituie ceea ce ea este. După atingerea satisfacției, însă, imediatitatea ei subiectivă încetează. Ea „piere” ca experiență prezentă, dar nu dispare pur și simplu: devine un fapt obiectiv disponibil viitoarelor entități. Whitehead numește această persistență „nemurire obiectivă”. Trecutul devine astfel eficient în prezent, iar fiecare nouă ocazie poartă în constituția sa lumea care a precedat-o. Procesul cosmic cuprinde de aceea două dimensiuni complementare: trecerea de la actualitatea realizată către condițiile noii actualități și procesul microscopic prin care aceste condiții sunt transformate într-o nouă experiență determinată.

Această ontologie îi permite lui Whitehead să ofere o concepție proprie despre natură. Ceea ce numim obiecte durabile – electroni, molecule, organisme sau chiar persoane – nu sunt substanțe identice care persistă neschimbate, ci „societăți” de ocazii actuale, adică serii sau structuri în care anumite caracteristici sunt transmise de la o ocazie la alta. Organismele vii sunt societăți extrem de complexe și structurate, care includ numeroase societăți și nexusuri subordonate. Continuitatea unei persoane sau a unui organism rezultă astfel din continuitatea structurală și din moștenirea dintre ocazii, nu din existența unei substanțe permanente aflate dedesubtul schimbării.

Legile naturii sunt interpretate în același spirit. Ele nu sunt reguli exterioare impuse unei materii pasive, ci exprimă ordinea stabilită de societățile de ocazii predominante în epoca cosmică în care trăim. Whitehead discută electronii, protonii, moleculele, corpurile materiale, celulele și organismele ca exemple de niveluri diferite de organizare. Ordinea fizică și geometrică apare prin persistența unor asemenea structuri; ea poate avea grade diferite de stabilitate, iar regularitățile naturale capătă astfel și o dimensiune statistică. Această perspectivă conduce la înlocuirea imaginii materialiste a unei materii statice cu aceea a unei realități constituite din procese, relații și fluxuri de energie.

O consecință importantă privește și percepția. Whitehead respinge ideea că experiența ar începe cu senzații izolate din care mintea ar construi ulterior lumea exterioară. Percepția implică un mod fundamental de eficacitate cauzală, prin care trecutul și mediul acționează direct asupra prezentului, și un mod de imediatitate prezentațională, prin care lumea apare structurată spațial și senzorial. Cele două sunt reunite prin „referință simbolică”. În acest sens, filosofia organismului inversează perspectiva kantiană: nu explică modul în care subiectul produce o lume obiectivă din date subiective, ci modul în care datele obiective ale lumii sunt integrate într-o satisfacție subiectivă.

Părțile a III-a și a IV-a dezvoltă tehnic această teorie. Prima analizează prehensiunile, sentimentele și transmiterea lor, în timp ce a doua tratează extensiunea, conexiunea spațială și măsurarea. Spațiul și timpul nu reprezintă recipiente absolute în care lucrurile ar exista independent, ci structuri abstracte ale relațiilor dintre ocaziile actuale. Chiar și geometria și măsurarea sunt dependente de ordinea extensivă a epocii cosmice și de sistemele de relații care fac posibilă comparația.

Ultima parte a cărții introduce dimensiunea teologică a sistemului. Dumnezeu are o natură dipolară, primordială și consecventă. Natura primordială cuprinde evaluarea conceptuală a tuturor posibilităților sau obiectelor eterne și oferă fiecărei noi ocazii un „scop inițial”, o orientare către o realizare posibilă de valoare. Natura consecventă, în schimb, primește și integrează lumea actuală: Dumnezeu „prehendează” devenirea universului, inclusiv suferințele, eșecurile, bucuriile și realizările sale. Natura primordială este conceptuală, în vreme ce natura consecventă este îmbogățită continuu prin relația cu lumea temporală.

Această concepție exclude separarea rigidă dintre un Dumnezeu absolut static și o lume complet schimbătoare. Relația este reciprocă: Dumnezeu condiționează lumea prin posibilități și valori, dar lumea intră la rândul ei în natura consecventă a lui Dumnezeu. Whitehead îl descrie sugestiv drept „poetul lumii”, care nu conduce procesul cosmic prin simplă forță, ci prin orientarea posibilităților către adevăr, frumusețe și bine; ceea ce apare în timp și piere în imediatitatea sa este conservat, transformat și integrat în experiența divină.

În ansamblu, Process and Reality propune o schimbare radicală a centrului metafizicii: de la substanță la proces, de la lucruri la evenimente, de la independență la relație și de la materie inertă la experiență. Realitatea nu este ceva făcut o dată pentru totdeauna, ci se produce neîncetat. Fiecare entitate actuală primește universul trecut, îl interpretează și îl integrează într-o unitate proprie, introduce o anumită noutate și devine apoi parte din condițiile viitorului. Lumea lui Whitehead este astfel simultan plurală și unitară, determinată de trecut și deschisă către posibilitate, structurată prin ordine dar animată de creativitate. Tocmai această „înaintare creatoare” a universului constituie sensul cel mai profund al titlului Proces și realitate: realitatea nu este opusă procesului, ci realitatea însăși este procesul devenirii.