(Tabletă de argilă cu scris în limba sumeriană cuneiformă, 2400-2200 î.e.n.)
Când s-au inventat/creat sistemele de scriere în civilizațiile antice, aproape tot ceea ce putea fi scris pe piatră, lut, scoarță de copac, folie metalică, a fost folosit pentru scriere. Studiul unor astfel de inscripții formează o mare parte a istoriei. Studiul de inscripții este cunoscut sub numele de epigrafie. Scriera alfabetică a apărut în Egipt. Egiptenii antici au scris de multe ori pe papirus, o plantă cultivată de-a lungul fluviului Nil. La început, cuvintele nu au fost separate unele de altele (scrierea continuă) și nu au existat nici semne de punctuație. Textele au fost scrise de la dreapta la stânga, de la stânga la dreapta, și chiar astfel încât liniile alternative erau citite în direcții opuse. Termenul tehnic pentru acest tip de scriere este „bustrofedon„, care literalmente înseamnă „cotitura boului” desemnând modul în care un fermier conduce un bou la plug la arat pe pământul său.
Tablete
O tabletă poate fi definită ca un mediu de scriere robust fizic, potrivit pentru transportul ocazional si scris.
Tăblițe de argilă au fost exact ceea ce le spune numele: bucăți aplatizate și aplatizate de argilă, care puteau fi ușor transportate, și scrise cu un stylus (un vârf ascuțit cu care se zgâriau tăblițele) eventual umezit. Ele erau folosite ca mediu de scriere, în special pentru scrierea cuneiformă, de-a lungul epocii bronzului și o mare parte din epoca fierului.
Tăblițele cerate erau scânduri de lemn acoperite cu un strat suficient de gros de ceară pentru a înregistra scrierea cu un stylus. Ele erau materialul normale de scris în școli, în contabilitate, și pentru a lua notițe. Aveau avantajul de a fi reutilizabile: ceara putea fi topită și reformată fără scris. Obiceiul de a uni mai multe tăblițe cerate legate împreună (pugillares roman) este un posibil precursor pentru cărțile moderne (de exemplu, codex). Etimologia cuvântului codex (bloc de lemn) sugerează, de asemenea, că s-ar pute să se fi dezvoltat din tăblițe cerate din lemn.
Papirus
(Papirus egiptean arătând pe zeul Osiris și cântărirea inimii, https://en.wikipedia.org/wiki/File:Egypt.Papyrus.01.jpg)
Papirusul, un material subțire asemănător cu hârtia, făcut din țesut de tulpini de plante papirus, apoi bătute foaile de țesut cu un instrument ca ciocanul, era folosit pentru a scrie în Egiptul Antic probabil încă din timpul Primei Dinastii, deși prima dovadă este în evidența contabilă a regelui Nefertiti Kakai din A Cincea Dinastie (circa 2400 î.e.n.). Foile de papirus erau lipite împreună pentru a forma un sul. Erau folosite scoarța de copac, precum cea de tei, dar și alte materiale.
Potrivit lui Herodot (Istoria 5:58), fenicienii au adus scrisul și papirusul în Grecia în jurul secolelor 10 sau 9 î.e.n. Cuvântul grecesc pentru papirus ca material scris (biblion) și carte (biblos) provin din orașul-port fenician Byblos, prin care papirus a fost exportat în Grecia. Din greacă s-a păstrat de asemenea cuvântul tom (greacă: τόμος), ceea ce însemna inițial o felie sau piesă, și de acolo a derivat sensul de „o rolă de papirus”. Tomus era folosit de latini cu exact același înțeles ca volumen.
Indiferent dacă erau făcute din papirus, pergament sau hârtie, sulurile erau forma dominantă de carte în culturile elenistică, romană, chineză, ebraică, și macedoneană. Formatul codex mai modern de carte a fost preluat de lumea romană în antichitatea târzie, dar formatul de sul a persistat mult timp în Asia.
Codex
(O carte de bambus din China corespunzând definiției moderne a codexului, https://en.wikipedia.org/wiki/File:Bamboo_book_-_binding_-_UCR.jpg)
Isidor din Sevilla (mort în 636) a explicat relația de atunci dintre codex, carte și sul în Etymologiae (VI.13): „Un codex este compus din mai multe cărti, o carte este dintr-un sul. Este numită codex datorită metaforei referitoare la trunchiuri (codex) de arbori sau vița de vie, ca și cum ar un depozit de lemn, deoarece conține în sine o multitudine de cărți, așa cum sunt ramurele.” Utilizarea modernă diferă de aceste definiții.
Un codex (în utilizarea modernă) este primul stocator de informații pe care oamenii moderni îl recunosc ca o „carte”: frunzele de dimensiuni uniforme legate într-un anumit mod de-a lungul unei margini, și de obicei între două capace fabricate dintr-un material mai robust. Prima mențiune scrisă a codexului ca formă de carte este de la Martial, în lucrarea sa Apophoreta CLXXXIV de la sfârșitul primului secol, unde el laudă compactitatea ei. Cu toate acestea, codexul nu a câștigat niciodată în popularitate în lumea elenistică păgână, și doar în cadrul comunității creștine a ajuns să fie răspândită pe scară largă. Această schimbare sa produs treptat în secolele 3 si 4, precum și motivele pentru adoptarea formei codex a cărții sunt mai multe: formatul este mai economic, întrucât se pot folosi ambele părți ale materialului pentru scris, este portabil, ușor de căutat și ușor de ascuns. O carte este mult mai ușor de citit, pentru a găsi o pagină pe care doriți, și a o răsfoi. O derulare ca în cazul sulurilor este mai dificilă. S-ar putea, de asemenea, ca autorii creștini să vrea să distingă scrierile lor de cele păgâne și textele iudaice scrise pe suluri. În plus, s-au făcut unele cărți din metal care au necesitat pagini mai mici de metal, în loc de o derulare imposibilă, lungă, de suluri de metal. O carte poate fi, de asemenea, ușor de depozitat în mai multe locuri compacte, sau una lângî alta într-o bibliotecă mică sau pe un raft.
Lasă un răspuns