Despre diafan

Petru Ababii
Email: azumut1947@gmail.com
s. Bolohani, r. Orhei, Republica Moldova

Diafanul este o noțiune falsă, înșelătoare pentru adevăr, introdusă de intelectul uman și venită din interpretarea manifestării lucrurilor pornită din necunoașterea esențială și substanțială a lor, falsă, pentru că noțiunea este la rândul ei produsul interpretării prin aceasta calificându-se pe sine ca atare și supunându-se transformării autenticului interpretat în relativul însăși al lui drept o interpretare. Și atunci face oare să credem în interpretare, că ea ar exprima veridic un adevăr primordialul? Diafanul nu este o ”însoțire a privirii cu gândul „ după cum afirmă Anca Vasiliu, ci o gândire în relativ a ceea ce ochiul privește dar nu vede, căci doar nu poate spune că ceea ce privește ar coincide cu ceea ce nu vede tocmai din cauza că nu poate spune cu certitudine că vede într-adevăr ceea ce privește. Această incertitudine se identifică cu prezența unei intermitențe care nu este decât relativitatea cunoașterii în esență a noțiunii aflate în dezbatere.

Astfel evidentul aparent se transformă într-o taină dilemică ce pune serios la încercare gnosticul uman. În acest fel se închide circuitul labirintic vicios al interpretărilor , cunoașterii, relativității ei inclusiv și cunoaștere a adevărului. În acest circuit se produc toate metamorfozele transformării autenticului interpretat în relativitatea produsului final dar și finit al interpretării care este diafanul în postura de presupus adevăr exponențial. Și atunci de ce săi mai căutăm îndreptățire esențială în calitatea sa interpretativă , când ea trebuie căutată în opțiunea ei aflată în devenire evolutivă, diafanul fiind un ingredient de legătură mediatoare a interdependențelor și reciprocităților conlucrative ale lui cu restul nenumăratelor elemente structurale interpretate diferit una dintre care este însăși Diafanul.

De aceea diafanul nu este un ”nume de împrumut al luminii„, și nume considerat ca atare de gândirea interpretativă a omului, când de fapt El a împrumutat lumina cu noțiunea sa interpretată pentru ași confirma relativitatea, adică drept ceea ce este o interpretare în raport cu lumina statornică și veșnică ca un adevăr absolut. Din această cauză este total greșit de considerat ceea ce consideră istoria aceste noțiuni potrivit căreia ea ar ”traversa domeniile fizicii, estetici și cosmologiei„ .

Dimpotrivă noțiunea le închide și le include pe toate drept umplutură a suficienței sale în determinare cognitivă a noțiunii ca atare. Ori fără aceste ingrediente nu am putea nici vorbi cel puțin despre diafan, nu l-am putea determina drept ceea ce este. Știința modernă nu a ”detronat Diafanul din postura de concept operațional modern„, dar dimpotrivă l-a confirmat dându-i valoare relativă și configurație formal-fizică-metafizică.

Potrivit lui Aristotel, ”imaterialitatea luminii asigură condiția unități dialectice dintre experiența sensibilă și cunoașterea intelectuală„. Dar poate invers mai degrabă ceea ce ar fi mai obiectiv, posibila și materialitate a ei asigură această condiție , deși lucrurile sunt sesizate organic în mod diferit. Însă atât lumina produce o reacție sesizabilă obiectivă, adică reală ca adevăr incontestabil cât și lucrul chiar neiluminat produce aceeași reacție senzitivă obiectivă reală tot ca un adevăr incontestabil. Deci deși sesizate diferit în ambele cazuri rezultatele sunt aceleași – perceperea luminii și a lucrurilor în mod obiectiv certificate ca realități incontestabile. Prin urmare atât lumina cât și lucrurile sunt materialiste, cel puțin posedă elemente fizice Dacă rezultatele în ambele cazuri sunt identice înseamnă că și imaterialitatea luminii crezută a fi reală este o înșelătorie venită din circuitul labirintic amalgamic al multitudinii de interpretări de către intelectul uman a fenomenelor care se petrec în interiorul lui. Materialitatea luminii se transmite deci în mod material, adică obiectiv lucrurilor astfel extrăgând-le din anonimatul noumenului / întunericului. Astfel noțiunea diafan cu tot ce conține ea în mod semnificativ atât substanțial cât și esențial dar interpretativ și aceea a materialității luminii asigură, de fapt, acea ”unitate dialectică dintre experiența sensibilă și cunoașterea intelectuală„ considerată de Aristotel o certitudine a imaterialității luminii ca produs al ei reflectată în și cu toată experiența sensibilă, care însă este interpretată eronat și înșelător de cunoașterea intelectuală.

Interpretarea, relativul sunt puse de către acești autori în capul unghiului și nu adevărul incontestabil astfel ascuns în subteranul acestora, interpretări și relativ astfel șlefuite, amalgamate și formulate prin sofisticarea structurilor în care sunt implicate ele de același intelect uman aflat, de fapt, încă pe calea crezută a desăvârșirii și lipsit de o autentică și profundă gândire critică. Această plasare a interpretării și relativului în capul unghiului de către intelectul uman actual sub toate formele lui amintește de punerea pietrei de încercare de către Isus în capul unghiului despre care El a avertizat, că ea va fi piatra de poticnire a omului pe tot parcursul istoriei omenirii dacă ea la general și exponentul său omul în particular nu se vor întoarce la adevărul creștin, care nu poate fi pătruns de el cu mijloacele sale interpretative intelectuale ambalate în sofisme fetișiste înșelătoare, ci numai și numai prin atingerea tainei lui prin și cu ajutorul credinței că este anume așa și nu altfel. fazele ipostazelor sale la început superioare apoi cele inferioare. În fazele superioare lumina are esențialitate metafizică primordială iar în postura ei în fazele ipostazelor inferioare ea are de data aceasta și esențialitate metafizică dar și substanțialitate/ materialitate fizică.

Dovada acestui adevăr este adusă și demonstrată de fizica cuantică prin faptul, că lumina se comportă și se manifestă simultan și concomitent și ca unde metafizice dar și ca particule materiale mecaniciste. În starea ipostazelor sale superioare ea se comportă ca unde metafizice, iar în situațiile ipostazelor sale inferioare inclusiv și ca particule fizice mecaniciste. În postura substanțializări ei fizice material-obiectivă experiența sensibilă umană o și percepe ca atare. Mai bine zis tocmai această manifestare fizică a ipostazelor inferioare ale lumini a dat naștere experienței sensibile a omului. În acest fel s-a născut sinergic procesul ontologic, transformările ontologice ale genotipului uman alcătuit din produsele conlucrări în regim de reciprocitate a ingredientelor fizic-metafizice ale ipostazelor inferioare ale luminii absorbind , de fapt, formând și organizând spațiul simultan cu timpul astfel structurat fizic ca spațiu și format metafizic ca timp abstract în sensul său absolut.

În concluzie devine legitimă întrebarea: Interpretările și în general relativul sunt indispensabile procesului ontologic sau nu? Este evident, că ele sunt produsele directe îndepărtate în timp, timpul ontologic fizic prin care și datorită cărora ontologicul capătă consistență, organizare, organicitate ca cărămidă fondatoare stimulatoare ce structurează, formulează, armonizează și formează produsele sale otologice ulterioare – organismele vii. Așadar gena ontologică este spațiul structurat ca timp fizic- metafizic al ipostazelor superioare primordiale în proces de formulare și de auto structurare și schimbare numit mutație generică, factorul dinamizator fiind interpretarea mereu în altă formulare structurală a ipostazelor superioare în și de către ipostazele inferioare astfel generate. De ce totuși interpretare se numește atare schimbare și formulare ? Pentru că ipostazele inferioare le modifică în alt fel, dar în același mod pe cele superioare. Energia modificatoare mobilizatoare ontologică ce pune în mișcare tot acest mecanism cvasi-universal vine din lumina metafizică primordială a genezei.

Deci lumina are două ipostaze: 1) ipostaza sa imaterială metafizică și 2) ipostaza sa fizic- metafizică obiectiv-subiectivă, Ipostaza sa fizic-metafizică explică comportamentul ei dual concomitent manifestându-se sub formă de unde cuantic – metafizice și sub formă de mecanicism fizic. Atare argumente indică Diafanul nu ca un elixir tămăduitor de interferențe care l-ar plasa în afara ambianței sale fizic-metafizice dincolo de orizonturile acesteia, ci ca un interlocutor ce pune lucrurile la cale chiar în interiorul intrinsec al proceselor evoluționiste în care este implicat ca produs al lor, numitorul comun al cărora fiind modelul interpretativ generat de morfologia evoluționistă a ipostazelor inferioare ale luminii. Ipostazele inferioare ale luminii alcătuiesc toate formele posibile ale realității obiective, toată experiența sensibilă umană. Din lumină , prin lumină și datorită luminii obiectele se au ca atare.

Diafanul este o găselniță crezută salvatoare, însă, de fapt apare purtătoare de același modalități interpretative de a descifra fenomenele și a le examina detaliile cu care s-au împrumutat toți filosofii și mai mari și mai mici de-a lungul istoriei filosofiei asemenea cum crede fals Anca Vasiliu , potrivit căreia ”diafanul este un nume împrumutat luminii„ și nu viceversa și cu care s-a împrumutat și ea, numai că referite parțial la toate perioadele istoriei milenare a omenirii, mai profund abordate, dar în schimb mai stufoase și mai puternic sofisticate în materie de structură analizatoare, lucru de altfel necesar unei mai detailate și mai detaliate destructurări a temei tratate. Este o trudă depusă de autoarea Anca Vasiliu în studiul său ”Despre diafan„ folositoare sau împotmolitoare stagnantă în aceleași tradiționale caracteristici de a gândi esențialul într-o relativitate cvasi-dominantă a fenomenologiei realității inclusiv a capacităților intelectuale umane de a le reflecta, analiza și raționaliza gnostic tainele ascunse adânc în necunoscutul și necunoașterea gnostică a lor?

Truda este folositoare pe cât studiul ei ”Despre diafan„ demonstrează a câta oară incapacitatea gnosticului uman filosofic de a intra în registrul tainelor ascunse în primordialul necunoscutului și necunoașterii, substituite și puse povară grea pe umerii găselniței de către exegeză filosofică a Diafanului și preluată încrezător și de către autoare, investindu-l astfel cu puteri miraculoase salvatoare și este totodată nefolositoare pe măsura stăruinței ei de a forma falsa speranță că prin diafan, cu diafan și datorită diafanului gnosticul uman în general și cel filosofic în special ar fi în stare să atingă, să descopere, să descifreze și să înțeleagă tainele intime ale genezei. Semnificația deductivă a acestor concluzii cognitive în materie de cunoaștere a adevărului posibilităților gnostice ale intelectului uman se rezumă generic la și prin următoarea frază : a cunoaște totul sau a nu cunoaște nimic este tot una în fața puterii magice a lui Dumnezeu de a deține adevărul cel adevărat, adevărul în ultimă instanță, pentru că credința în acest adevăr potențial nu are nevoie nici de una nici de alta. Diafanul nu este altceva decât o modalitate de a pune trasul înainta tracțiunii, adică de a pune adevărul interpretat și nedovedit de fapt, înaintea adevărului cel adevărat de ultimă instanță, tocmai ceea cu ce s-au ocupat toți filosofii de-a lungul istoriei filosofiei.

(Cuvintele citate ale Ancăi Vasiliu sunt preluate din comentariul ei ”Despre Diafan„ la cartea ei ”Despre Diafan„)