Istoria gîndirii științifice a Evului Mediu și a Renașterii poate fi împărțită în două perioade. Istoria gândirii științifice poate fi, grosso modo, împărțită în trei etape sau epoci, care corespund la rândul său la trei tipuri diferite de gândire: prima, fizica aristoteliană; apoi fizica impulsului, inaugurată de către greci și elaborată în curentul secolului al XIV-lea de către nominaliștii parizieni; și în cele din urmă fizica modernă, matematică, arhimedică sau galileană.
Fizica aristoteliană este, desigur, falsă; și complet depășită. Este o teorie, adică o doctrină care, începând de la datele bunului simț, le supune unui tratament extrem de coerent și sistematic.
În fizica aristoteliană principalele trăsături par a fi: (a) credința în existența unor „naturi” determinate calitativ, și (b) credința în existența unui Cosmos – adică credința în existența principiilor ordinii în virtutea cărora întregul ființei reale formează un întreg ordonat ierarhic.
Concepția „locului natural” se bazează pe o concepție pură statică a ordinii. Într-adevăr, dacă totul ar fi „în ordine”, totul ar fi în locul său natural și, bineînțeles, ar rămâne și rămâne acolo pentru totdeauna. De ce ar trebui să se îndepărteze de ea? Dimpotrivă, ar oferi o rezistență la orice încercare de a-l expulza. Această expulzare ar putea fi efectuată numai prin exercitarea unui fel de violență și corpul ar încerca să revină.
Astfel, fiecare mișcare implică o anumită tulburare cosmică, o perturbare a echilibrului mondial, fiind fie un efect direct al violenței, fie, dimpotrivă, efectul efortului Ființei de a compensa violența, de a-și recupera pierderea și ordine și echilibru, pentru a aduce lucrurile înapoi în locurile lor naturale.
Ordinea constituie o stare fermă și durabilă care tinde să se extindă pe o perioadă nedeterminată. Prin urmare, nu este necesar să se explice starea de odihnă, cel puțin starea unui corp în stare de odihnă în locul său natural și potrivit; este propria ei natură care o explică, ceea ce explică, de exemplu, faptul că pământul se odihnește în centrul lumii. Este evident, de asemenea, că mișcarea este în mod necesar o stare de tranziție: mișcarea naturală se termină în mod natural când atinge scopul. Mișcarea violentă este tulburarea, și recunoașterea faptului că ar putea rezista pe termen nelimitat ar însemna, de fapt, să abandoneze însăși ideea unui Cosmos bine ordonat. Prin urmare, Aristotel deține convingerea fermă că nimic care este contra naturii nu este este perpetuam.
Mișcarea fizică aristoteliană este în esență tranzitorie. De fapt, mișcareaeste un fenomen etern necesar pe care nu-l putem explica fără a descoperi originea și cauza în structura fizică și metafizică a Cosmosului. O astfel de analiză ar arăta că structura ontologică a ființei materiale o împiedică să ajungă la starea de perfecțiune implicată în noțiunea de odihnă absolută și ne-ar permite să vedem cauza fizică finală a mișcărilor temporare, efemere și variabile ale corpurilor sublunare în mișcarea continuă, uniformă și perpetuă a sferelor cerești. Pe de altă parte, mișcarea nu este o stare: este un proces, un flux, o devenire, în care și prin care lucrurile constituie, se actualizează și se realizează. Este perfect adevărat că devenirea are ca scop sfârșitul; și că mișcarea are odihna drept scop, dar este ceva pozitiv, este „perfecțiune și actus”. Dar nemobilitatea grea și impotentă a unei ființe în imposibilitatea de a se mișca este doar o „privațiune”. Mișcarea, prin urmare – un processus, o devenire, o schimbare – se găsește pusă ontologic între cele două. Faimoasa definiție aristoteliană a mișcării —actus entis in potentia in quantum est in potentia— pe care Descartes o va găsi perfect neinteligibilă – exprimă admirabil faptul: mișcarea este ființa – sau actul – a tot ceea ce nu este Dumnezeu.
A muta astfel este a schimba, în sine și în raport cu ceilalți. Acest lucru implică, pe de o parte, un termen de relație sau de comparație – existența unui punct fix, care, evident, nu poate fi decât centrul Universului. Pe de altă parte, faptul că fiecare schimbare, fiecare proces are nevoie de o cauză pentru a o explica, implică faptul că fiecare mișcare are nevoie de un mișcător pentru a o produce, care, atâta timp cât mișcarea persistă, o menține. Mișcarea nu se menține, ca și odihna care – o stare sau o privațiune – nu are nevoie de acțiunea vreunei cauze pentru a-și explica persistența. Dacă eliminați cauza, mișcarea se va opri.
Dacă avem de-a face cu o mișcare „naturală”, această cauză este acel motor care este însăși natura corpului, „forma” lui, care încearcă să o aducă înapoi la locul său și astfel menține mișcarea. Dimpotrivă, mișcarea care este contra naturii necesită pe toată durata ei acțiunea continuă a unui mișcător extern. Aristotel nu admite o acțiune la distanță, fiecare transmisiune a mișcării implică un contact. Prin urmare, există doar două tipuri de astfel de transmisiuni: presiune și tracțiune. Pentru a muta un corp, trebuie fie să îl împingi, fie să îl tragi. Nu există alte mijloace.
(Sursa: Alexandre Koyre – Galileo and Plato)
Lasă un răspuns