(Giambattista Della Porta, De humana physiognomonia (Vico Equense [Neapole]: Apud Iosephum Cacchium, 1586).)
Fizionomia (din limba greacă physis ănsemnând „natura” și gnomon, „judecător” sau „interpret”) se ocupă cu determinarea caracterului unei persoane, personalitatea sau aspectul ei exterior, şi în special faţa. Termenul se poate referi, de asemenea, la aspectul general al unei persoane, obiect, sau teren, fără referire la caracteristicile sale implicite, ca în fizionomia unui areal.
Încrederea în astfel de studii a variat în funcţie de perioadă. Practica a fost acceptată de către filosofii greci antici, dar a căzut în desuetudine în Evul Mediu când era practicată de vagabonzi și de saltimbanci. A fost apoi reînviată și popularizată de către Johann Kaspar Lavater înainte de a cădea din nou în dizgraţie la sfârșitul secolului al 19-lea. Fizionomia, așa cum era înțeleasă în trecut, corespunde definiției contemporane de pseudoștiință.
Nu există dovezi clare care să indice că fizionomia funcţiomează, deși studii recente au sugerat că aspectele faciale face „conțin un sâmbure de adevăr” despre personalitatea unei persoane.
Fizionomia este de asemenea menționată uneori ca antroposcopie, cu toate că expresia a fost mai frecventă în secolul al 19-lea, de unde şi provine cuvântul.
Origini moderne
Promotorul principal al fizionomiei în timpurile moderne a fost pastorul elvețian Johann Kaspar Lavater (1741-1801), care a fost pentru scurt timp un prieten al lui Goethe. Eseurile lui Lavater despre fizionomie au fost publicate pentru prima dată în limba germană în 1772 și au câștigat o mare popularitate. Aceste eseuri influente au fost traduse în franceză și engleză. Cele două surse principale de la care Lavater a obţinut „confirmarea” ideilor sale au fost scrierile italianului Giambattista Della Porta (1535-1615) și a medicului-filosof englez Sir Thomas Browne (1605-1682), în a cărui carte Religio Medici discută despre posibilitatea de a discerne calități interioare din aspectul exterior al feței.
Spre sfârşitul vieţii sale, Browne a afirmat convingerile sale fizionomice în Morala creştină (circa 1675).
Sir Thomas Browne este, de asemenea, creditat cu prima utilizare a cuvântului caricatură, de unde o mare parte din pseudodidacţii mişcării fizionomiei au încercat să o consolideze prin mijloace ilustrative.
Browne deţinea mai multe dintre scrierile italianului Giambattista Della Porta, inclusiv Fizionomia celestă, care a susținut că nu stelele, ci temperamentul unei persoane este cel care influențează aspectul facial și caracterul. În cartea sa De physiognomia Humana (1586), Porta a folosit gravuri cu animale pentru a ilustra caracteristicile umane. Lucrările sale sunt bine reprezentate în Biblioteca lui Sir Thomas Browne. Ambii au susţinut o credință în „doctrina semnăturilor„, respectiv convingerea că structurile fizice ale naturii, cum ar fi rădăcinile unei plante, stemul, și florile, sunt chei indicative (sau” semnături”) ale potențialului lor medicinal.
Lavater a avut parte de reacții mixte de la oameni de știință, unii acceptând cercetările sale și alții criticându-le. De exemplu, cel mai dur critic a fost omul de știință Georg Christoph Lichtenberg, care a spus că patonomia, descoperirea caracterului prin observarea comportamentului, era mai eficace. Scriitorul Hannah More s-a plâns lui Horace Walpole, „În zadar lăudăm noi (…) că filosofia combătut toate situaţiile de prejudecăți, ignoranță, şi superstiție, și totuși, exact în acest moment (…) cărți ale lui Lavater despre fizionomie se vând cu cincisprezece guinee bucata.”
Perioada de popularitate
Popularitatea fizionomiei a crescut în secolele al 18-lea și al 19-lea, și a fost dezvătută în mod serios de către oamenii de ştiinţă, care au văzut în ea un potențial uriaş. Mulți romancieri europeni au folosit fizionomia în descrierile personajelor lor. În special Balzac, Chaucer și artiști portretişti, cum ar fi Joseph Ducreux. O serie de autori englezi din secolul 19 au fost influențaţi de idee, evident mai ales în descrierile detaliate ale fizionomiei personajelor din romanele lui Charles Dickens, Thomas Hardy, și Charlotte Brontë. În plus față de Thomas Browne, alţi autori literari asociate cu Norwich au făcut observații fizionomice în scrierile lor, inclusiv atât Amelia Opie și George Borrow.
Fizionomia este o presupunere centrală, implicită, pentru opera lui Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray. În literatura americană din sec. al 19-lea, fizionomia a avut un rol proeminent în nuvelele lui Edgar Allan Poe.
Frenologia, de asemenea considerată o formă de fizionomie, a fost creată în jurul anului 1800 de către medicul german Franz Joseph Gall și Johann Spurzheim, și a fost foarte populară în secolul al 19-lea în Europa și Statele Unite ale Americii. În SUA, medicul James W. Redfield a publicat Fizionomia comparativă în 1852, ilustrând cu 330 de gravuri de „Asemănări între oameni și animale”. El a găsit aceste asemănări în aspecte și caractere (de multe ori metaforice), de exemplu, germani cu lei, negrii cu elefanți și pești, chinezi cu porci, yankey cu urşi, evrei cu capre.
La sfârșitul secolului al 19-lea, psihometricianul englez Sir Francis Galton a încercat să determine caracteristicile fizionomice ale sănătăţii, bolii, frumuseții, și criminalităţii, printr-o metodă de fotografie compozită. Procesul Galton implica suprapunerea fotografică a două sau mai multe fețe cu expuneri multiple. După medierea tuturor fotografiilor criminalilor violenţi, el a constatat că compozitul apărea „mai respectabil” decât oricare din fețele care îl conţin. Acest lucru se datora probabil neregulităţilor pielii care suprapuse peste imaginile componente erau mediate în compozitul final. Odată cu apariția tehnologiei informatice la începutul anilor 1990, tehnica compozit Galton a fost adoptată și mult îmbunătățită cu ajutorul software-ului de grafică pe calculator.
La sfârșitul secolului al 19-lea, fizionomia a devenit asociată cu frenologia și, prin urmare, discreditată și respinsă. Oamenii de ştiinţă moderni consideră acum fizionomia o formă de pseudoștiință.
Ştiința modernă
Un articol din februarie 2009 în revista NewScientist a raportat că fizionomia a reănviat puţin, cu lucrări de cercetare care încearcă să găsească legături între trăsăturile de personalitate și trăsăturile faciale. Încă nu există dovezi concludente pentru nicio legătură clară.
Au fost propuse unele teorii alternative. De exemplu, creierul uman tinde să extrapoleze emoţii de expresii faciale (de exemplu, roșind), și fizionomia, cu asumarea sa a caracteristicilor permanente, ar fi doar o suprageneralizare a acestor reacţii. De asemenea, în cazul în care o persoană este considerată nedemnă de încredere, din cauza feţei ei, „și tratată ca atare”, acea persoană se va comporta în cele din urmă într-un mod nedemn de încredere față de persoana care şi-a manifestat această credință.
Utilizarea modernă
Unele dovezi indică faptul că oamenii pot detecta homosexualitatea la bărbaţi uitandu-se la caracteristicile faciale sau la modelul vârtejurilor de păr la nivelul scalpului, deși cercetările ulterioare au respins în mare măsură concluziile privind modelele vârtejurilor de păr.
Un fizionomist pe nume Yoshito Mizuno a fost angajat între 1936-1945 de Departamentul Imperial Japonez de Aeronautică Navală pentru examinarea candidaților pentru divizia aeriană, după ce – spre surprinderea lor – personalul amiralul Yamamoto a descoperit că el putea prezice cu acuratețe de peste 80% candidații cu aptitudini pentru a deveni piloți de succes.
În 2011, agenția de știri sud-coreeană Yonhap a publicat o analiză fizionomică a actualul lider al Coreei de Nord, Kim Jong-un.
Traducere din Wikipedia
Lasă un răspuns