Efectul de spectator, sau apatia spectatorului, este o teorie psihologică socială care afirmă că indivizii sunt mai puțin probabil să ofere ajutor unei victime atunci când sunt prezenți alți oameni. Propusă pentru prima dată în 1964, multe cercetări, mai ales în laborator, s-au concentrat pe factori din ce în ce mai variați, cum ar fi numărul de spectatori, ambiguitatea, coeziunea grupului și difuzarea responsabilității care întărește negarea reciprocă. Dacă unui singur individ i se cere să finalizeze sarcina singur, simțul responsabilității va fi puternic și va exista un răspuns pozitiv; totuși, dacă unui grup i se cere să finalizeze sarcina împreună, fiecare individ din grup va avea un slab simț al responsabilității și adesea va da înapoi în fața dificultăților sau responsabilităților. Teoria a fost determinată de uciderea lui Kitty Genovese despre care s-a raportat în mod greșit că 38 de trecători au privit pasiv. Cercetările recente s-au concentrat pe evenimentele din „lumea reală” surprinse de camerele de securitate, iar coerența și robustețea efectului au fost puse sub semnul întrebării.[1] Studii mai recente arată, de asemenea, că acest efect se poate generaliza la locurile de muncă, unde subordonații se abțin adesea de la informarea managerilor cu privire la idei, preocupări și opinii.[2]
Cercetare în psihologie socială
Efectul de spectator a fost demonstrat și popularizat pentru prima dată în laborator de către psihologii sociali John M. Darley și Bibb Latané în 1968, după ce aceștia au devenit interesați de subiect în urma uciderii lui Kitty Genovese în 1964.[3] Acești cercetători au lansat o serie de experimente care au dus la unul dintre cele mai puternice și mai replicabile efecte din psihologia socială.[4] Într-un experiment tipic, participantul este fie singur, fie între un grup de alți participanți sau confederați. O situație de urgență este pusă în scenă, iar cercetătorii măsoară cât durează participanților să intervină, dacă intervin. Aceste experimente au descoperit că prezența altora inhibă ajutorul, adesea cu o marjă mare.[5] De exemplu, Bibb Latané și Judith Rodin (1969) au pus în scenă un experiment în jurul unei femei aflate în dificultate, în care subiecții erau fie singuri, fie cu un prieten, fie cu un străin. 70 la sută dintre oameni singuri au sunat sau au mers să o ajute pe femeie după ce au crezut că a căzut și a fost rănită, dar atunci când au fost asociate cu un străin, doar 40 la sută au oferit ajutor.[6]
Philpot și colab. (2019) au examinat peste 200 de seturi de înregistrări video de supraveghere din viața reală din Regatul Unit, Țările de Jos și Africa de Sud pentru a răspunde „la cea mai presantă întrebare pentru victimele publice reale”: dacă ajutorul ar fi fost primit. Ei au descoperit că intervenția era norma, iar în peste 90% dintre conflicte unul sau mai mulți trecători au intervenit pentru a oferi ajutor. Prezența crescută a spectatorilor poate crește probabilitatea ca cineva să intervină,[1] chiar dacă șansa ca fiecare spectator să răspundă este redusă.
Referințe
- Philpot, Richard; Liebst, Lasse Suonperä; Levine, Mark; Bernasco, Wim; Lindegaard, Marie Rosenkrantz (2020). „Would I be helped? Cross-national CCTV footage shows that intervention is the norm in public conflicts” (PDF). American Psychologist. 75 (1): 66–75. doi:10.1037/amp0000469. hdl:10871/37604. ISSN 1935-990X. PMID 31157529. S2CID 173993332.
- Hussain, Insiya; Shu, Rui; Tangirala, Subrahmaniam; Ekkirala, Srinivas (2019). „The Voice Bystander Effect: How Information Redundancy Inhibits Employee Voice”. Academy of Management Journal. 62 (3): 828–849. doi:10.5465/amj.2017.0245. ISSN 0001-4273. S2CID 149823915.
- Darley, J. M. & Latané, B. (1968). „Bystander intervention in emergencies: Diffusion of responsibility”. Journal of Personality and Social Psychology. 8 (4, Pt.1): 377–383. doi:10.1037/h0025589. PMID 5645600. Archived from the original on 2013-05-07. Retrieved 2011-02-06.
- Fischer, Peter; Krueger, Joachim I.; Greitemeyer, Tobias; Vogrincic, Claudia; Kastenmüller, Andreas; Frey, Dieter; Heene, Moritz; Wicher, Magdalena; Kainbacher, Martina (2011). „The bystander-effect: A meta-analytic review on bystander intervention in dangerous and non-dangerous emergencies”. Psychological Bulletin. 137 (4): 517–537. doi:10.1037/a0023304. PMID 21534650.
- Hudson, James M. & Bruckman, Amy S. (2004). „The Bystander Effect: A Lens for Understanding Patterns of Participation”. Journal of the Learning Sciences. 13 (2): 165–195. CiteSeerX 10.1.1.72.4881. doi:10.1207/s15327809jls1302_2. S2CID 16442298.
- Meyers, D. G. (2010). Social Psychology (10th ed.). New York: McGraw- Hill. ISBN 978-0-07-337066-8.
(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)
Lasă un răspuns