Un studiu din 1948 testat capacitatea a 58 de radiestezişti de a detecta apă. Niciunul dintre ei s-a dovedit mai bun decât probabilitatea de a găsi apă din întâmplare. O revizuire din 1979 a examinat mai multe studii controlate de radiestezie pentru apă, și a constatat că niciunul dintre subiecţi nu a obţinut rezultate mai bune decât cele din întâmplare. Un studiu din 2006 a radiesteziei pentru morminte în Iowa a evaluat 14 studii publicate anterior și a stabilit că niciunul dintre acestea nu a prezis corect locațiile mormintelor umane, iar experimente științifice simple au demonstrat că principiile fundamentale utilizate în mod obișnuit pentru a explica radiestezia mormintelor au fost incorecte.
Studiul Kassel
Un studiu din 1990 dublu-în-orb a fost realizată în Kassel, Germania, sub îndrumarea Gesellschaft zur Wissenschaftlichen Untersuchung von Parawissenschaften (Societatea pentru investigarea științifică a paraştiinţelor). James Randi a oferit un premiu de 10.000 USD pentru orice radiestezist de succes. Testul de trei zile cu aproximativ 30 de radiestezişti a implicat țevi de plastic prin care debitul de apă putea fi controlat și dirijat. Ţevile au fost îngropate la 50 de centimetri sub nivelul zonei, poziția fiecărei ţevi fiind marcată la suprafață cu o bandă colorată. Radiesteziştii au trebuit să spună dacă apa curge prin fiecare conductă. Toţi radiesteziştii au semnat o declarație de acord că va fi un test corect pentru abilitățile lor și că se așteaptă la o rată de succes de 100 la sută. Cu toate acestea, rezultatele nu au fost mai buni decât probabilitatea la întâmplare, astfel că nimeni nu a câştigat premiul.
Studiu Betz
Într-un studiu între 1987-1988 în Munchen realizat de Hans-Dieter Betz și alți oameni de știință, 500 de radiestezişti au fost inițial testaţi pentru priceperea lor și experimentatorii au selectat cei mai buni 43 dintre ei pentru teste suplimentare. Apa a fost pompată printr-o conductă la parterul unui hambar cu două etaje. Înainte de fiecare încercare conducta a fost mutată într-o direcție perpendiculară pe fluxul de apă. La etajul superior fiecare radiestezist trebuia să determine poziția conductei. Timp de peste doi ani, radiesteziştii au efectuat 843 de astfel de teste. Din cei 43 de candidați pre-selectaţi și testaţi extensiv, 37 nu au arătat nicio capacitate de radiestezist. Rezultatele celor 6 rămaşi s-au considerat a fi mai bune decât şansa, experimentatorii trăgând concluzia că „unii radiestezişti, în anumite situaţii a arătat o rată extraordinar de mare de succes, care poate fi cu greu sau deloc explicată prin şansă… un miez real în ideea fenomenelor de radiestezie poate fi considerat ca fiind dovedit empiric.”
Cinci ani după ce studiul Munchen a fost publicat, Jim T. Enright, un profesor de fiziologie care a subliniat procedura corectă de analiză a datelor, a susținut că rezultatele studiului sunt doar în concordanţă cu fluctuații statistice și nu sunt semnificative. El a considera că experimentele au arătat „cea mai convingătoare contestare imaginabilă că radiesteziştii pot face ceea ce spun”, afirmând că analiza datelor a fost „deosebită, neconvenţională şi personalizată”. Înlocuind-o cu „analize mai obișnuite”, el a menționat că cel mai bun radiestezist a fost în medie cu 4 milimetri din 10 metri mai aproape de o presupunere corectă, un avantaj de 0,04%, iar ceilalţi cinci radiestezişti „buni” au fost, în medie, mai departe de o presupunere corectă. El a mai subliniat faptul că cei șase radiestezişti „buni” nu au avut rezultate mai bune ca şansa în teste separate.
Explicații sugerate
Tentativele timpurii dea explica științific radiestezia s-au bazat pe ideea că ansa radiestezică este afectată fizic de emanațiile substanțelor căutate. Următoarea explicație este a lui William Pryce în 1778 în Mineralogia Cornubiensis:
„Corpusculii … care se ridică din minerale, intrând în ansă, o determina să se încline, pentru a o aduce paralelă cu liniile verticale pe care efluviile le descriu în drumul lor. În fapt particulele minerale par să fie emise de pe pământ; iar ansa, fiind un lemn poros uşor, oferă o trecere ușoară a acestor particule, care sunt, de asemenea, foarte fine şi subtile. Efluviile apoi merg drept spre cei care le urmăresc, și sunt presate în același timp de atmosfera care le apasă, fiind obligate să intre în interstițiile mici dintre fibrele de lemn, și prin acest efort ele o obligă să se încline, sau chiar să se înfige în jos perpendicular, pentru a deveni paralel cu micile coloane care formează acei vapori în fluxul lor.”
Astfel de explicații nu au nicio bază științifică modernă. Un articol din 1986 în Nature a inclus radiestezia într-o listă de „efecte care până de curând au fost revendicate a fi paranormale, dar care pot fi acum explicate de știință în cadrul ortodox.” Mai exact, radiestezia ar putea fi explicată în termeni de indici senzoriali, efecte sperate și probabilitate. Scepticii și unii susținători cred că un dispozitiv radiestezic nu are nicio putere proprie, ci doar amplifică mișcările ușoare ale mâinilor cauzate de un fenomen cunoscut sub numele de efectul ideomotor: Mințile subconștiente ale oamenilor pot influenta trupurile lor fără a lua conștient acele decizii. Acest lucru ar face ansa radiestezică o conductă pentru cunoașterea subconstientul sau percepției radiestezistului; dar, de asemenea, sensibilă la tendinţa de confirmare.
Geologii sovietici au făcut recunoscut abilitățile radiesteziştilor, dar acestea rămân neverificate prin orice mijloace științifice credibile. Unii autori sugerează că aceste abilități pot fi explicate prin postularea sensibilităţii umane la mici schimbări ale gradientului câmpului magnetic.
Lasă un răspuns