Parmenide susținea că nu se poate vorbi decât despre ceea ce există. Și deci ceea ce există a existat dintotdeaun, și va exista mereu, deci este etern. Ar rezulta că schimbarea e o iluzie, pentru că presupune apariția a ceva nou, care nu a existat înainte.
Melissus, discipol al lui Parmenide, argumentează că mișcarea ar implica un spațiu gol care ar urma să fie ocupat, dar spațiul gol este nu nonsens, deci nu există mișcare. Există aici două premise eronate: că nu există spațiu gol, și că mișcarea ar trebui să presupună o schimbare relativ la spațiu. Există filosofi care au negat și ei existența spațiului gol (de ex., Leibnitz), dar fără să nege posibilitatea mișcării, relativ la alte obiecte.
Paradoxul lui Zeno, alt discipol al lui Parmenide, afirmă că o săgeată pornită dintr-un arc nu se poate mișca, pentru că în orice moment se va găsi într-un loc identic cu ea însăși, și nu în altă parte, și drci o săgeată care nu se mișcă la un moment dat nu se va mișca nici pe un interval care include aceste momente. O demonstrație asemănătoare cu argumentul timpului ireal al lui McTaggart, conform căruia poziția în timp poate fi exprimată prin raport cu o altă poziție (mai devreme, sau mai târziu) – această exprimare este numită de McTaggart ”serii B”. De asemenea, fiecare poziție poate fi doar trecut, prezent, sau viitor – exprimare numită de McTaggart ca ”serii A”. Prima exprimare are caracter permanent, spre deosebire de a doua. Astfel, dacă un eveniment e1 este mai devreme decât alt eveniment e2 la un moment dat, această afirmație rămâne valabilă în oricare alt moment. Argumentul lui McTaggart că timpul nu este real se bazează pe următoarele idei:
- Nu poate exista timp decât dacă există un element dinamic (dacă există o serie A)
- Nu poate exista o serie A, deoarece presupunerea că ar exista o serie A duce la o contradicție.
Presupusa contradicție este că
- Fiecare eveniment trebuie să aibă multe, dacă nu toate, proprietăți A (determinări A), în timp ce
- Întrucât proprietățile A sunt mutual exclusive, niciun eveniment nu poate avea mai mult de una din ele.
Dacă un obiect aflat în repaus începe să se miște fix la un moment dat t, care este starea lui în exact acel moment, de repaus sau de mișcare?
O problemă asemănătoare este cea în care frângem un băț, de exemplu, în două părți (Brian Medlin, ”The Origin of Motion”, Mind, 1963). Ce se poate spune despre cele două noi suprafețe formate prin ruperea bățului? Dacă materia nu se crează și nu se distruge, înseamnă că avem o nouă suprafață de materie închisă topologic și o alta deschisă din punct de vedere topologic. Dar care din cele două noi suprafețe este închisă, și care deschisă? Am evita astfel dilema dacă e să considerăm materia ca formată din puncte înconjurate de câmpuri; sau, dacă vorbim de densitatea materiei, aceasta scade la zero pe suprafețele noi la limita cu spațiul gol, rezultând că ambele suprafețe sunt deschise topologic. Dar dacă toate suprafețele sunt închise topologic? Ajungem astfel la o problemă de consistență sau inconsistență.
Lasă un răspuns