Testul publicității ipotetice al lui Kant în politică

Testul publicității ipotetice a fost publicat de Kant în a doua anexă la cartea sa Zum ewigen Frieden (Pace perpetuă), 1795:

”Toate acțiunile referitoare la dreptul altor ființe umane sunt greșite dacă maximul lor este incompatibil cu publicitatea.”

Acest enunț (supranumit de Kant și „principiul transcendental al publicității dreptului public”) a generat numeroase discuții în legătură cu interpretarea lui și valoarea acestuia de adevăr și etică.

În general s-a căzut de acord că aici Kant a avut în vedere sfera politică. Kevin Davis (“Kantian ‘Publicity’ and Political Justice”, History of Philosophy Quarterly, 1991, 8(4): 409–421) consideră că textul trebuie interpretat ca unul negativ: dacă un maxim trece testul înseamnă că poate fi corect. Kant precizează că „acest principiu este, de asemenea, numai negativ, adică servește doar pentru recunoașterea a ceea ce nu este numai pentru ceilalți”. De asemenea, nicio acțiune sau motivele sale nu trebuie să poată fi făcute public pentru a garanta că nu sunt greșite.

David Luban (“The Principle of Publicity”, in Robert E. Goodin (ed.), The Theory of Institutional Design, Cambridge: Cambridge University Press, 1996, 154–198) reformulează testul astfel: ”cea mai bună modalitate de a se asigura că oficialii formulază politici care ar putea rezista publicității este prin creșterea probabilității ca politicile să reziste publicității.”

Conform lui Kevin Davis, Kant se referă la publicitate în contextul unui public ideal și rațional, de aici și atributul ”ipotetic”.

”Un maxim pe care nu pot să-l divulg fără să-mi înfrâng propriul scop trebuie să fie păstrat secret pentru a reuși; și, dacă nu pot să-l fac public fără a declanșa inevitabil o opoziție universală față de proiectul meu, opoziția necesară și universală care poate fi prevăzută a priori se datorează numai nedreptății cu care maximul amenință toată lumea,” afirmă Kant.