Fidelitatea (sau loialitatea) şi transparenţa, idealurile duale în traducere, sunt de multe ori în conflict. Un critic francez din secolul 17 a inventat expresia „les belles infidèles” pentru a sugera că traducerile, la fel ca femeile, pot fi credincioase sau frumoase, dar nu amândouă simultan.
Fidelitatea este măsura în care o traducere redă cu exactitate sensul textului sursă, fără distorsiuni.
Transparenţa este măsura în care o traducere apare pentru un vorbitor nativ al limbii ţintă ca fiind scrisă iniţial în acea limbă, şi în conformitate cu gramatica, sintaxa şi idiomul acelei limbi.
O traducere care îndeplineşte primul criteriu este declarată a fi „loială”, pe când o traducere care îndeplineşte al doilea criteriu este considerată ca fiind „idiomatică”. Cele două calităţi nu se exclud neapărat reciproc.
Criteriile pentru a judeca fidelitatea unei traduceri variază în funcţie de subiect, tipul şi utilizarea textului, calităţile sale literare, contextul social sau istoric, etc
Criteriile pentru a judeca transparenţa unei traduceri sunt mai simple: o traducere unidiomatică „sună rău”, şi, în cazul extrem al traducerii cuvânt cu cuvânt generate de mai multe sisteme de automate de traducere, aceasta duce adesea la expresii fără sens.
În anumite contexte, un traducător poate să încerce conştient să realizeze o traducere literală. Traducătorii de texte literare, religioase sau istorice, de multe ori se situează cât mai aproape posibil de textul-sursă, extinzând limitele limbii ţintă pentru a produce texte unidiomatice. Un traducător poate adopta expresii din limba sursă, în scopul de a oferi „culoarea locală” traducerii.
În ultimele decenii, printre susţinătorii importanţi ai unei astfel de traduceri „non-transparente” se regăsesc savantul francez Antoine Berman, care a identificat douăsprezece tendinţe deformatoare inerente în cele mai multe traduceri din proză, şi americanul teoretician Lawrence Venuti, care a apelat la traducători să preia expresii din limba sursă, mai degrabă decât să adapteze acele expresii la limba ţintă, în cadul strategiilor lor de traducere. Berman insistă în continuare asupra necesităţii unui proiect de traducere care să permită ulterior critici ale traducerii.
Multe teorii privind traducerile non-transparente se bazează pe concepte derivând din romantismul german, influenţa cea mai evidentă fiind cea a teologului şi filozofului german Friedrich Schleiermacher. În prelegerea sa seminală „Despre diferitele metode de traduceri” (1813), el distinge între metodele de traducere care deplasează „scriitorul spre cititor”, adică, transparenţă, şi cea care deplasează „cititorul spre autor”, de exemplu, o fidelitate extremă pentru expresiile străine din textul sursă. Schleiermacher a favorizat cea de a doua abordare, motivat nu atât de dorinţa de a adopta expresii străine, cât de o dorinţă naţionalistă de a se opune dominaţiei culturale din Franţa şi de promovare a literaturii germane.
În practica curentă, traducerile occidentale sunt dominate de conceptele duale de „fidelitate” şi „transparenţă”. Această tendinţă nu este permanentă. Au existat perioade, în special în Roma pre-clasică şi în secolul al 18-lea, când mulţi traducători au trecut dincolo de limitele traducerii acceptate, pe tărâmul adaptării.
Traducerea adaptată este folosită în unele tradiţii non-occidentale. Epopeea indiană Ramayana, de exemplu, apare în mai multe versiuni în diferite limbi indiene, iar poveştile sunt diferite în fiecare dintre acestea. Exemple similare pot fi găsite în literatura creştină medievală, care a ajustat textele la obiceiurile locale.
Traducere şi adaptare din Wikipedia sub licenţă gratuită GNU.
Lasă un răspuns