(O hartă cerească din secolul al XVII-lea, de cartograful olandez Frederik de Wit)
Filosofia naturală sau filosofia naturii (din latină, philosophia naturalis) a fost studiul filosofic al naturii și al universului fizic care a fost dominat înainte de dezvoltarea științei moderne. Se consideră a fi precursorul științei naturale.
Din lumea antică, începând cu Aristotel, până în secolul al XIX-lea, termenul „filosofie naturală” era termenul obișnuit folosit pentru a descrie practica studierii naturii. În secolul al XIX-lea conceptul de „știință” a primit forma sa modernă cu noi titluri emergente precum „biologia” și „biolog”, „fizica” și „fizician” printre alte domenii tehnice și titluri; au fost înființate instituțiile și comunitățile, și au apărut aplicații fără precedent și interacțiuni cu alte aspecte ale societății și ale culturii. Cartea lui Isaac Newton, Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (1687), al cărei titlu se traduce prin „Principiile matematice ale filosofiei naturale”, reflectă folosirea de atunci a cuvintelor „filosofie naturală”, asemănătoare cu „studiul sistematic al naturii”. Chiar și în secolul al XIX-lea, tratatul lui Lord Kelvin și Peter Guthrie Tait, care a ajutat la definirea multor fizici moderne, a fost numit Treatise on Natural Philosophy (1867).
În tradiția germană, Naturphilosophie (filosofia naturii) a persistat în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea ca o încercare de a realiza o unitate speculativă a naturii și spiritului. Unele dintre cele mai mari nume din filosofia germană sunt asociate cu această mișcare, printre care și Goethe, Hegel și Schelling. Naturphilosophie a fost asociată cu romantismul și cu o viziune care privea lumea naturală ca un fel de organism gigantic, spre deosebire de abordarea filosofică a unor figuri precum John Locke și Isaac Newton, care au adoptat o viziune mai mecanică asupra lumii, ca o mașină.
Originea și evoluția termenului
Termenul de filosofie naturală a precedat științele naturale actuale (adică știința empirică). Știința empirică a evoluat istoric din filosofie sau, mai exact, din filosofia naturală. Filosofia naturală se deosebea de celălalt precursor al științei moderne, istoria naturală, în care filosofia naturală includea raționamentul și explicațiile despre natură (și, conform lui Galileo, raționamentul cantitativ), în timp ce istoria naturală era în esență calitativă și descriptivă.
În secolele al XIV-lea și al XV-lea, filosofia naturală era una dintre multele ramuri ale filosofiei, dar nu era un domeniu specializat de studiu. Prima persoană desemnată ca specialist în filosofia naturală în sine a fost Jacopo Zabarella, la Universitatea din Padova în 1577.
Noțiunile moderne ale termenilor știință și oameni de știință datează din secolul al XIX-lea. Înainte de aceasta, știința era un sinonim al cunoașterii sau al studiului, în conformitate cu originea sa latină. Termenul și-a câștigat semnificația modernă atunci când știința experimentală și metoda științifică au devenit o ramură specializată de studiu, în afara filosofiei naturale.
De la mijlocul secolului al XIX-lea, când a devenit din ce în ce mai neobișnuit ca oamenii de știință să contribuie atât la fizică, cât și la chimie, „filosofia naturală” a însemnat doar fizica, iar cuvântul este încă folosit în acest sens în titlurile de diplomă de la Universitatea din Oxford. În general, catedrele de filosofie naturală, create cu mult timp în urmă la cele mai vechi universități, sunt ocupate în prezent de profesori de fizică.
Domeniul de aplicare al filosofiei naturale
În cel mai timpuriu dialog cunoscut al lui Platon, Charmide distinge între știință sau corpuri de cunoaștere care produc un rezultat fizic și cele care nu au această calitate. Filosofia naturală a fost clasificată ca o ramută mai degrabă teoretică decât practică a filosofiei (cum ar fi etica). Științele care ghidează artele și se bazează pe cunoașterea filosofică a naturii pot produce rezultate practice, însă aceste științe auxiliare (de exemplu, arhitectura sau medicina) depășesc cadrul filosofiei naturale.
Studiul filosofiei naturale încearcă să exploreze cosmosul prin orice mijloace necesare pentru a înțelege universul. Unele idei presupun că schimbarea este o realitate. Deși acest lucru poate părea evident, au existat câțiva filosofi care au negat conceptul de metamorfoză, cum ar fi Parmenides, predecesorul lui Platon, și mai târziu filosoful grec Sextus Empiricus și, probabil, unii filosofi orientali. George Santayana, în cartea sa Scepticism and Animal Faith, a încercat să demonstreze că realitatea schimbării nu poate fi dovedită. Dacă raționamentul său este solid, rezultă că, pentru a fi un fizician, trebuie să reduci scepticismul suficient pentru a avea încredere în propriile simțuri sau pentru a te baza pe antirealism.
Sistemul metafizic al lui René Descartes al dualismului cartesian descrie două tipuri de substanță: materia și mintea. Conform acestui sistem, tot ceea ce este „materie” este determinist și natural – și astfel aparține filosofiei naturale – și tot ceea ce este „minte” este volitiv și ne-natural, și cade în afara domeniului filosofiei naturii.
Ramurile și conținutul filosofiei naturale
Ramurile majore ale filosofiei naturale includ astronomia și cosmologia, studiul naturii pe scară largă; etiologia, studiul cauzelor (intrinseci și uneori extrinseci); studiul șanselor, al probabilității și al hazardului; studiul elementelor; studiul infinitului și al nelimitatului (virtual sau real); studiul materiei; mecanica, studiul translației mișcării și schimbării; studiul naturii sau a diferitelor surse de acțiune; studiul calităților naturale; studiul cantităților fizice; studiul relațiilor dintre entitățile fizice; și filosofia spațiului și a timpului. (Adler, 1993)
Traducere din Wikipedia
Referințe
- Cahan, David, ed. (2003). From Natural Philosophy to the Sciences: Writing the History of Nineteenth-Century Science. Chicago: University of Chicago Press. ISBN 0226089282.
Lasă un răspuns