Filosofia științei este un sub-domeniu al filozofiei care se ocupă de fundațiile, metodele și implicațiile științei. Întrebările centrale ale acestui studiu se referă la ceea ce se califică drept știință, la fiabilitatea teoriilor științifice și la scopul final al științei. Această disciplină se suprapune cu metafizica, ontologia și epistemologia, de exemplu, când explorează relația dintre știință și adevăr.
Nu există un consens între filosofi despre multe dintre problemele centrale care se ocupă de filozofia științei, inclusiv dacă știința poate dezvălui adevărul despre lucrurile nevăzute și dacă raționamentul științific poate fi justificat în vreun fel. În plus față de aceste întrebări generale despre știință în ansamblu, filosofii științei iau în considerare probleme care se aplică anumitor științe (cum ar fi biologia sau fizica). Unii filosofi ai științei folosesc, de asemenea, rezultatele contemporane în știință pentru a ajunge la concluzii despre filozofia însăși.
În timp ce gândirea filosofică referitoare la știință datează cel puțin de pe vremea lui Aristotel, filozofia științei a apărut ca o disciplină distinctă numai la mijlocul secolului al XX-lea, ca urmare a mișcării logice pozitiviste, care urmărea să formuleze criterii pentru asigurarea tuturor afirmațiilor filosofice semnificații și evaluări obiective ale acestora. Cartea de referință a lui Thomas Kuhn din 1962, Structura revoluțiilor științifice, a fost de asemenea formativă, sfidând punctul de vedere al progresului științific ca o achiziție constantă și cumulativă a cunoștințelor, bazată pe o metodă fixă de experimentare sistematică, argumentând în schimb că orice progres este relativ față de o „paradigmă”, setul de întrebări, concepte și practici care definesc o disciplină științifică într-o anumită perioadă istorică. Karl Popper și Charles Sanders Peirce au mers mai departe de pozitivism stabilibd un set modern de standarde pentru metodologia științifică.
Ulterior, abordarea coerentă a științei, în care o teorie este validată dacă are sens ca parte a unui întreg coerent, a devenit proeminentă datorită lui W. Quine și altora. Unii gânditori precum Stephen Jay Gould încearcă să pună bazele științei în ipoteze axiomatice, cum ar fi uniformitatea naturii. O minoritate vocală a filozofilor, în special Paul Feyerabend (1924-1994), susțin că nu există așa ceva ca „metoda științifică”, deci toate abordările științei ar trebui să fie permise, inclusiv cele supranaturale. O altă abordare a gândirii despre știință implică studierea modului în care cunoașterea este creată dintr-o perspectivă sociologică, o abordare reprezentată de oameni de știință ca David Bloor și Barry Barnes. În fine, o tradiție în filosofia continentală abordează știința din perspectiva unei analize riguroase a experienței umane.
Filosofiile științelor particulare variază de la întrebări referitoare la natura timpului ridicată de relativitatea generală a lui Einstein, la implicațiile economiei pentru politica publică. O temă centrală este dacă o disciplină științifică poate fi redusă la termenii alteia. Respectiv, poate chimia să fie redusă la fizică, sau sociologia poate fi redusă la psihologia individuală? Întrebările generale ale filosofiei științei apar de asemenea cu o mai mare specificitate în unele științe particulare. De exemplu, problema valabilității raționamentului științific este văzută într-o manieră diferită în fundamentele statisticilor. Întrebarea despre ce contează ca știință și ce ar trebui să fie exclus apare ca o problemă de viață sau de moarte în filosofia medicinei. În plus, filozofiile biologiei, psihologiei și științelor sociale explorează dacă studiile științifice ale naturii umane pot atinge obiectivitatea sau sunt în mod inevitabil modelate de valori și relații sociale.
Lasă un răspuns