State membre
Există douăzeci și șapte de state membre care au conferit puteri instituțiilor UE (alte țări sunt legate de UE în alte moduri). În schimbul conferirii competențelor, statelor UE li se atribuie voturi în Consiliu, locuri în Parlament și, printre altele, un comisar european. Guvernul intern al statelor membre variază între sistemele prezidențiale, monarhii, federații și microstate, cu toate acestea, toți membrii trebuie să respecte criteriile de la Copenhaga de a fi democrat, de a respecta drepturile omului și de a avea o economie de piață liberă. Membrii s-au alăturat de-a lungul timpului, începând cu cei șase inițiali în 1958 și alți membri în viitorul apropiat.
Unele state membre se află în afara anumitor zone ale UE, de exemplu, zona euro este compusă din doar 19 din cei 27 de membri, iar Acordul Schengen include în prezent doar 22 dintre membrii UE. Cu toate acestea, majoritatea acestora sunt în proces de aderare la aceste blocuri. O serie de țări din afara UE sunt implicate în anumite activități ale UE, cum ar fi euro, Schengen, piața unică sau apărare.
Instituții
Instituțiile primare ale Uniunii Europene sunt Comisia Europeană, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene (Consiliu) și Parlamentul European.
Procedura legislativă ordinară se aplică aproape tuturor domeniilor de politică ale UE. În cadrul procedurii, Comisia prezintă o propunere Parlamentului și Consiliului. Aceștia trimit apoi amendamente Consiliului, care poate fie să adopte textul cu aceste amendamente, fie să trimită înapoi o „poziție comună”. Această propunere poate fi fie aprobată, fie alte amendamente pot fi depuse de Parlament. Dacă Consiliul nu le aprobă, atunci se formează un „Comitet de conciliere”. Comitetul este compus din membri ai Consiliului plus un număr egal de deputați europeni care încearcă să convină asupra unei poziții comune. Odată adoptată o poziție, aceasta trebuie aprobată din nou de Parlament cu majoritate absolută. Există alte proceduri speciale utilizate în zonele sensibile care reduc puterea Parlamentului.
Parlament
Parlamentul European împarte autoritatea legislativă și bugetară a Uniunii cu Consiliul. Cei 766 de membri ai săi sunt aleși la fiecare cinci ani prin vot universal și se așează în conformitate cu loialitatea politică. Reprezintă toți cetățenii europeni în procesul legislativ al UE, spre deosebire de Consiliu, care reprezintă statele membre. În ciuda formării uneia dintre cele două camere legislative ale Uniunii, aceasta are puteri mai slabe decât Consiliul în unele domenii limitate și nu are inițiativă legislativă. Cu toate acestea, are competențe asupra Comisiei, pe care Consiliul nu le are. Puterile Parlamentului au crescut substanțial de-a lungul anilor și, în aproape toate domeniile, acesta are acum puterea egală cu Consiliul.
Consiliul European
Consiliul European este grupul șefilor de stat sau de guvern din statele membre ale UE. Se întrunește de patru ori pe an pentru a defini agenda politică a Uniunii și pentru a da impuls integrării. Președintele Consiliului European este persoana responsabilă de prezidarea și conducerea activității instituției, care a fost descrisă ca fiind cel mai înalt organism politic al Uniunii Europene.
Consiliul Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene (cunoscut informal sub numele de Consiliul de Miniștri sau doar Consiliul) este un organism care deține puteri legislative și unele puteri executive limitate și este astfel principalul organism decizional al Uniunii. Președinția sa se rotește între state la fiecare șase luni. Consiliul este compus din douăzeci și opt de miniștri naționali (câte unul per stat). Cu toate acestea, Consiliul se întrunește sub diferite forme, în funcție de subiect. De exemplu, dacă se discută despre agricultură, Consiliul va fi compus din fiecare ministru național al agriculturii. Ei își reprezintă guvernele și răspund în fața sistemelor lor politice naționale. Voturile se iau cu majoritate sau unanimitate, cu voturi alocate în funcție de populație.
Comisia
Comisia Europeană este compusă dintr-un membru numit din fiecare stat, în prezent douăzeci și șapte, dar este conceput pentru a fi independent de interesele naționale. Organismul este responsabil pentru elaborarea tuturor legilor Uniunii Europene și are monopolul asupra inițiativei legislative. De asemenea, se ocupă de funcționarea zilnică a Uniunii și are datoria de a respecta legea și tratatele (în acest rol este cunoscută sub numele de „Gardianul tratatelor”).
Comisia este condusă de un președinte numit de Consiliu (în practică, Consiliul European) și aprobat de Parlament. Restul de douăzeci și șapte de comisari sunt numiți de către statele membre, în consultare cu președintele, iar portofoliile lor sunt atribuite de către președinte. Consiliul adoptă apoi această listă de comisari nominalizați. Adoptarea de către Consiliu a Comisiei nu este un domeniu care necesită decizia să fie unanimă, acceptarea lor se ajunge în conformitate cu regulile pentru votul cu majoritate calificată. Apoi, Parlamentul European intervievează și votează comisarii. Interviurile cu candidați individuali se desfășoară separat, spre deosebire de votul de aprobare al Parlamentului, care trebuie să fie acordat Comisiei în ansamblu, fără capacitatea de a accepta sau respinge comisarii individuali. După obținerea aprobării de la Parlament, comisarii pot prelua funcția.
Alegeri
Alegeri directe pentru Parlamentul European au loc la fiecare cinci ani. Consiliul și Consiliul European sunt compuse din oficiali aleși sau numiți la nivel național și, prin urmare, răspund în conformitate cu procedurile naționale. De asemenea, Comisia nu este aleasă direct, deși viitoarele numiri ale președintelui trebuie să țină seama de rezultatele alegerilor pentru Parlament.
Alegerile Parlamentului se desfășoară prin vot universal al cetățenilor UE în conformitate cu restricțiile naționale (cum ar fi vârsta și condamnările penale). Reprezentarea proporțională este utilizată în toate circumscripțiile electorale parlamentare. Membrii Parlamentului European nu pot fi aleși la nivel național și sunt aleși în circumscripții naționale sau subnaționale. Primele astfel de alegeri au avut loc în 1979. Participarea a scăzut la fiecare alegere din UE din 1979. În 2014, prezența totală a fost de 42,6%, în scădere cu 43,0% față de 2009.
Partide politice
Partidele politice din statele membre se organizează cu partide cu opinii asemănătoare din alte state în partide politice la nivel european sau europartide. Majoritatea partidelor naționale sunt membre ale uneia dintre aceste europartide și există în prezent 11 care sunt recunoscute și primesc finanțare UE. Europartidele se comportă și funcționează într-o anumită măsură ca și partidele naționale, dar numai cele mai mari (PPE, PSE, ELDR) prezintă manifeste cuprinzătoare în timpul campaniilor pentru alegerile europene.
Europartidele sunt prezente orizontal în toate instituțiile principale – Consiliu, Comisie, Parlament – dar sunt cele mai active prin grupurile lor politice din Parlament. La începutul fiecărui mandat parlamentar, majoritatea se organizează cu alte partide, partide naționale neafiliate sau independenți, pentru a forma un grup politic. Niciun partid nu a deținut vreodată majoritate în Parlament, acest lucru nu are un efect mare, deoarece nu formează un guvern, dar există de obicei o coaliție între cele două partide majore pentru a alege președintele Parlamentului European.
Politica externă
Diplomatul șef al UE, numit uneori și ministrul său de externe, este Înaltul Reprezentant. Politica externă a Uniunii Europene este caracterizată ca fiind:
- Multifacțială, deoarece se desfășoară prin diferite documente și anume Politica externă și de securitate comună (PESC), Politica comună de securitate și apărare (PSAC) (Titlul V, TUE), dimensiunea externă a politicilor interne și acțiunea externă a UE (partea a treia cu titlurile I, III, V, VIII, XIX, XX, XXI și partea a cincea cu titlurile II, III, IV și V din TFUE).
- Multi-metodă, deoarece se concretizează prin diferite metode, în practică, acest lucru înseamnă că se întâmplă în două setări juridice diferite, primele două domenii de politică (PESC și PSAC) sunt reglementate prin TUE și al doilea grup (dimensiunea externă și acțiunea externă) sunt abordate de TFUE. Deoarece TUE reprezintă caracterul „interguvernamental” al UE, iar TFUE reprezintă „metoda comunitară” (supranațională), în a doua vedem prezența unor actori precum Comisia și Parlamentul European care joacă un rol destul de important, în timp ce în metoda interguvernamentală, decizia se află în mâinile Consiliului sub unanimitate.
- Multi-nivel, deoarece este încorporat la nivel internațional cu diferite organizații internaționale (ONU, FMI, NATO și OMC). Statele membre sunt, de asemenea, membre ale acestor organizații, adăugând noi actori în joc. UE însăși este membră a unora dintre acestea și, în practică, acest lucru înseamnă că statele membre au și alte opțiuni de „a alege”.
Probleme
Extinderea calității de membru al Uniunii este o problemă politică majoră, cu diviziune cu privire la cât de mult ar trebui să se extindă blocul. În timp ce unii îl consideră un instrument major de politică care sprijină dezvoltarea Uniunii, unii se tem de exagerarea și diluarea Uniunii.
„Stres de forfecare contra-naționalist” este termenul inventat de un comentator pentru tendința teoretică a anumitor regiuni din țările mai mari ale UE de a dori să devină membri pe deplin independenți în contextul mai larg al „umbrelei mai mari” a Uniunii Europene. Dacă Uniunea urmează să devină „din ce în ce mai apropiată”, rezultă că regiunile cu propriile lor istorii și identități distinctive în cadrul națiunilor membre existente ar putea vedea puține motive pentru a avea un strat de „izolație” între ele și UE. Votul surprinzător de strâns privind independența Scoției din septembrie 2014 poate fi văzut în acest context. Alții au sugerat că regiunile Germaniei ar putea fi candidate la „euro-balcanizarea”, în special având în vedere angajamentul Germaniei față de proiectul UE și o viziune mai nuanțată și matură a noțiunii de loialitate națională.
Include texte traduse din Wikipedia
Lasă un răspuns