Dintr-un motiv oarecare, teleecranul din sufragerie era într-o poziție neobișnuită. În loc să fie plasat, așa cum era normal, în peretele de la capăt, de unde putea controla întreaga cameră, era în peretele mai lung, vizavi de fereastră. Pe o parte a lui se afla un alcov puțin adânc în care stătea acum Winston și care, atunci când au fost construite apartamentele, fusese probabil destinat să găzduiască rafturi de cărți. Stând în nișă și întinzându-se-se bine pe spate, Winston reușea să rămână în afara razei de acțiune a teleecranului, în măsura în care era posibil. Putea fi auzit, desigur, dar atâta timp cât rămânea în poziția actuală, nu putea fi văzut. Era parțial geografia neobișnuită a încăperii care îi sugerase lucrul pe care urma să-l facă acum.
Dar îi fusese sugerat și de cartea pe care tocmai o scosese din sertar. Era o carte deosebit de frumoasă. Hârtia sa cremoasă, netedă, puțin îngălbenită de vârstă, era de un tip care nu mai fusese fabricat de cel puțin patruzeci de ani. Puteai ghici, totuși, că acea carte era mult mai veche. O văzuse expusă în vitrina unui mic magazin de vechituri dintr-un cartier mohorât al orașului (exact ce cartier, nu-și amintea acum) și fusese năpădit imediat de o dorință copleșitoare de a o poseda. Membrii partidului nu aveau voie să meargă în magazine obișnuite („negoț pe piața liberă”, se numea), dar regula nu era respectată cu strictețe, deoarece existau diverse lucruri, cum ar fi șireturile și lamele de ras, pe care era imposibil să le găsești în orice alt mod. Aruncase o privire rapidă în sus și în jos pe stradă, apoi se strecurase înăuntru și cumpărase cartea cu doi dolari și cincizeci de cenți. În acel moment, nu era conștient că ar fi dorit-o pentru un anumit scop. O dusese vinovat acasă în servietă. Chiar și fără să fie nimic scris în ea, era o posesie compromițătoare.
Lucrul pe care urma să-l facă era să deschidă un jurnal. Acest lucru nu era ilegal (nimic nu era ilegal, deoarece nu mai existau legi), dar dacă era detectat, era rezonabil de sigur că va fi pedepsit cu moartea, sau cel puțin cu douăzeci și cinci de ani într-un lagăr de muncă forțată. Winston introduse o peniță în toc și o aspiră pentru a îndepărta grăsimea. Tocul era un instrument arhaic, rar folosit chiar și pentru semnături, și el și-a procurat unul, pe furiș și cu oarecare dificultate, pur și simplu din cauza sentimentului că frumoasa hartie cremoasă merită să fie scrisă cu un toc adevărat în loc să fie zgâriată cu un stilou. De fapt, nu era obișnuit să scrie de mână. În afară de notele foarte scurte, era obișnuit să dicteze totul în modul vorbire-scriere, ceea ce era desigur imposibil pentru scopul său actual. Înmuie penița în cerneală și apoi o scutură pentru o secundă. Un tremur îi trecuse prin intestine. Marcarea hârtiei era actul decisiv. Cu un scris mic, stângace, scrise:
4 aprilie 1984.
Se lăsă pe spate. Un sentiment de neputință totală coborî asupra lui. Pentru început, nu știa cu certitudine dacă era 1984. Trebuie să fie aproximativ în jurul acelei date, deoarece era destul de sigur că avea treizeci și nouă de ani și credea că se născuse în 1944 sau 1945; dar în zilele noastre nu este niciodată posibil să se precizeze vreo dată fără o aproximație de un an sau doi.
Pentru cine, îi trecu brusc prin minte să se întrebe, scrie el acest jurnal? Pentru viitor, pentru cel nenăscut. Mintea îi zbură pentru o clipă în jurul datei îndoielnice de pe pagină, apoi gândul îi zbură la cuvântul DUBLAGÂNDIRE din Noualimbă. Pentru prima dată devenea conștient de amploarea a ceea întreprindea. Cum ai putea să comunici cu viitorul? Era imposibil prin natura sa. Fie viitorul ar semăna cu prezentul, caz în care nu l-ar asculta: fie ar fi diferit de acesta și în acest caz situația lui ar ar fi lipsită de sens.
O vreme stătu uitându-se năuc la hârtie. Teleecranul se schimbase cu o muzică militară stridentă. Era curios că părea nu doar să-și fi pierdut puterea de a se exprima, ci chiar să fi uitat ceea ce intenționase să spună inițial. În ultimele săptămâni, se pregătea pentru acest moment și nu-i trecuse niciodată prin minte că ar fi nevoie de ceva în afară de curaj. Scrierea propriu-zisă ar fi ușoară. Tot ce trebuia să facă era să transfere pe hârtie monologul neliniștit care-i curgea prin cap, literalmente, de ani de zile. În acest moment, însă, până și monologul secase. În plus, ulcerul lui varicos începuse să-l mâncărime insuportabil. Nu îndrăznea să se scarpine, pentru că, dacă o făcea, întotdeauna se inflama. Secundele treceau. Nu era conștient de nimic în afară de golul paginii din fața lui, mâncărimea pielii de deasupra gleznei, zgomotul muzicii și o ușoară amețeală cauzată de gin.
Dintr-o dată, începu să scrie într-o panică absolută, fără să fie perfect conștient de ceea ce scrie. Scrisul lui mic, dar copilăresc, se împrăștia în sus și în jos pe pagină, mâncând mai întâi literele majuscule și în cele din urmă chiar și punctele:
4 aprilie 1984. Aseară la film. Toate filme de război. Unul foarte bun al unei nave pline de refugiați bombardată undeva în Marea Mediterană. Publicul a fost foarte amuzat de fotografiile unui om gras mare, care încerca să înoate cu un elicopter după el, mai întâi se vedea bălăcindu-se în apă ca un marsuin, apoi era filmat prin dispozitivele de ochire ale elicopterului, și arătat apoi ciuruit, și marea din jurul lui s-a colorat în roz, iar el s-a scufundat atâtde brusc de parcă apa ar fi intrat prin găurile din el, publicul stricându-se de râs când s-a scufundat. apoi se vedea o barcă de salvare plină de copii cu un elicopter zburând deasupra ei. era acolo o femeie de vârstă mijlocie care părea să fie o evreică stătea în zona arcuită cu un băiețel de aproximativ trei ani în brațe. băiețelul țipând de frică și ascunzându-și capul între sânii ei, de parcă ar fi încercat să se înfunde direct în ea, iar femeia îl înconjura cu brațele și îl mângâia, deși ea însăși era albastră de frică, tot timpul acoperindu-l cât de mult putea ca și cum ar fi crezut că brațele ei l-ar putea feri de gloanțe. apoi elicopterul a lansat o bombă de 20 de kilograme în mijlocul lor un flash terifiant iar barca a fost spulberată. apoi a fost o imagine minunată a brațului unui copil zburând în sus în aer, un elicopter cu o cameră în bot trebuie să-l fi urmărit și au fost o mulțime de aplauze de pe scaunele celor de la partid dar o femeie din clasa de jos proletară a început brusc să facă tam-tam și să strige că nu ar trebui să arate asta nu în fața copiilor nu au voie chiar în fața copiilor până când poliția a luat-o a scos-o nu cred că i s-a întâmplat ceva nimănui nu-i pasă ce spun proletarii reacție tipică a proletarilor ei niciodată –
Winston se opri din scris, parțial pentru că suferea de crampe. Nu știa ce îl făcuse să reverse acest flux de inepții. Dar lucrul curios era că, în timp ce făcea asta, o amintire total diferită se clarificase în mintea lui, până la punctul în care aproape că se simțea în măsură să o noteze. Își dădu seama acum, că din cauza acestui alt incident se hotărâse brusc să vină acasă și să înceapă jurnalul de astăzi.
Se întâmplase în acea dimineață la Minister, dacă se poate spune că ceva atât de nebulos se poate întâmpla.
Era aproape ora unsprezece, iar în Departamentul de Înregistrări, unde lucra Winston, trăgeau scaunele din cabinete și le grupau în centrul sălii vizavi de marele teleecran, în pregătirea pentru Ura De Două Minute. Winston tocmai își lua locul într-unul dintre rândurile din mijloc când doi oameni pe care îi cunoștea din vedere, dar cu care nu vorbise niciodată, au intrat pe neașteptate în cameră. Unul dintre ei era o fată pe lângă care a trecut adesea pe coridoare. Nu știa numele ei, dar știa că ea lucra la Departamentul de Ficțiune. Probabil – din moment ce o văzuse uneori cu mâinile mânjite cu ulei și purtând o cheie – lucra ca mecanic la una dintre mașinile de scris romane. Era o fată îndrăzneață, de vreo douăzeci și șapte de ani, cu părul des, o față pistruiată și mișcări rapide și atletice. O centură îngustă stacojie, emblemă a Ligii Junior Anti-Sex, era înfășurată de mai multe ori în jurul taliei salopetei, suficient de strâns pentru a scoate în evidență forma șoldurilor. Winston o displăcuse din prima clipă când o văzuse. Știa motivul. Era din cauza atmosferei de pe terenurile de hochei și a băilor reci și a drumețiilor în comunitate și a mentalității generale de curățenie pe care reușea să o aducă cu ea. Nu-i plăcea aproape nicio femei, mai ales cele tinere și frumoase. Femeile, și mai presus de toate cele tinere, erau cei mai bigoți adepți ai Partidului, înghițitori de lozinci, spioni amatori și născuți din ne-ortodoxie. Dar această fată îi dădea impresia că este mai periculoasă decât majoritatea. Odată, când s-au întâlnit pe coridor, ea i-a aruncat o privire rapidă piezișă, care părea să-l străpungă și, pentru o clipă, îl umpluse de o groază neagră. Îi trecuse chiar prin minte ideea că ar putea fi un agent al Poliției Gândirii.
Asta, era adevărat, era foarte puțin probabil. Totuși, el continua să simtă o neliniște deosebită, în care se amesteca atât frica, cât și ostilitatea, ori de câte ori ea se afla în apropierea lui.
Sursa: George Orwell – 1984. Traducere Nicolae Sfetcu. © 2021 MultiMedia Publishing
Lasă un răspuns