Home » Articole » RO » Artă » Literatură » George Orwell – 1984 (20 – Întâlnirea)

George Orwell – 1984 (20 – Întâlnirea)

postat în: Literatură 0

Winston ajunse în Piața Victoriei înainte de ora stabilită. Rătăci în jurul bazei coloanei enorme canelate, în vârful căreia statuia lui Big Brother privea spre sud, spre cerul unde învinsese avioanele eurasiatice (avioanele estasiene, cu câțiva ani în urmă) în bătălia de la Aerobaza Unu. Pe strada din fața ei era o statuie a unui bărbat călare care se presupunea că-l reprezenta pe Oliver Cromwell. La cinci minute după ora stabilită, fata încă nu apăruse. Din nou, frica teribilă îl cuprinse pe Winston. Ea nu va veni, se răzgândise! Merse încet spre partea de nord a pieței și avut un fel de plăcere palidp când identifică Biserica Sf. Martin, ale cărei clopote, când avea clopote, sunaseră „Îmi datorezi trei lei.” Apoi o văzu pe fată stând în picioare la baza monumentului, citind sau prefăcându-se că citește un afiș care urca în spirală pe coloană. Nu era sigur să se apropie de ea până când nu se adună și alți oameni. Pe tot frontonul erau teleecrane. Dar în acest moment se auzi o larmă și un zgomot de vehicule grele de undeva spre stânga. Dintr-o dată, toată lumea păru să alerge străbătând piața. Fata ocoli cu agilitate leii de la baza monumentului și se alătură în goană mulțimii. Winston o urmă. În timp ce alerga, înțelese din câteva remarci strigate că trecea un convoi de prizonieri eurasiatici.

Deja o masă densă de oameni bloca partea de sud a pieței. Winston, în momente obișnuite genul de persoană care gravitează spre marginea exterioară a oricărui tip de îmbulzeală, împinse, dădu din coate, și-și croi drum înainte în mijlocul mulțimii. Curând ajunse la o distanță de un braț de fată, dar drumul îi fu blocat de un prol enorm și de o femeie aproape la fel de enormă, probabil soția lui, care păreau să formeze un zid de carne impenetrabil. Winston se răsuci într-o parte și, cu o fandare violentă, reuși să-și împingă umărul între ei. Pentru o clipă, i se păru că măruntaiele îi erau măcinate până la pulpă între cele două șolduri musculoase, apoi reuși să străpungă zidul, transpirand puțin. Acum era lângă fată. Erau umăr la umăr, amândoi privind fix în fața lor.

Un șir lung de camioane, cu paznici cu fețe inexpresive, înarmați cu pistoale-mitralieră, stând în picioare la fiecare colț, trecea încet pe stradă. În camioane, omuleți palizi, în uniforme verzui, ghemuiți strâns împreună. Fețele lor triste, mongoloide, priveau nepăsătoare peste lateralele camioanelor. Ocazional, când un camion îi zguduia, se auzea un zgomot metalic: toți prizonierii purtau cătușe de fier la picioare. Camioanele încărcate treceau unul după altul. Winston știa că sunt acolo, dar îi vedea doar intermitent. Umărul fetei și brațul ei până la cot erau lipite de uimărul și brațul lui. Obrazul ei era suficient de aproape pentru ca el să-i simtă căldura. Ea se ocupă imediat de situație, așa cum făcuse la cantină. Începu să vorbească cu aceeași voce inexpresivă ca și înainte, cu buzele abia mișcându-se, un simplu murmur ușor înecat de zgomotul vocilor și al camioanelor.

”Mă poţi auzi?”

”Da.”

”Poți să îți iei liber duminică după-amiază?”

”Da.”

”Atunci ascultă-mă cu atenție. Va trebui să îți amintești asta. Du-te la Gara Paddington -”

Cu un fel de precizie militară care îl uimi, ea schiță traseul pe care trebuia să-l urmeze. Un drum pe calea ferată de jumătate de oră; virezi la stânga în afara stației; doi kilometri de-a lungul drumului; o poartă cu pragul de sus lipsă; o cale pe un câmp; o alee cultivată cu iarbă; o pistă între tufișuri; un copac mort cu muşchi pe el. Era ca și cum ea ar fi avut în cap o hartă. ”Îți vei aminti toate astea?” murmură ea în cele din urmă.

”Da.”

”Virezi la stânga, apoi la dreapta, apoi la stânga din nou. Și poarta nu are pragul superior.”

”Da. La ce oră?”

”Pe la cincisprezece. Poate că trebuie să aștepți. Voi ajunge acolo pe alt drum. Ești sigur că îți vei aminti totul?”

”Da.”

”Atunci, îndepărtează-te de mine cât poți de repede.”

Nu era nevoi să-i fi spus asta. Dar pe moment nu se puteau desprinde din mulțime. Camioanele încă treceau pe lângă ei, oamenii căscau încă gura nesățioși. La început, au fost câteva huiduieli și fluierături, dar veneau doar de la membrii Partidului din mulțime și încetaseră curând. Emoția dominantă a fost pur și simplu curiozitatea. Străinii, atât din Eurasia cât și din Estasia, erau un fel de animal ciudat. Nu îi vedeai efectiv niciodată decât ca prizonieri și, chiar și ca prizonieri, nu îi vedeai decât timp de o scurtă privire. Nici nu știai ce s-a întâmplat cu ei, în afară de cei puțini care erau spânzurați drept criminali de război: ceilalți pur și simplu dispăreau, probabil în lagăre de muncă forțată. Fețele rotunde mongoloide făcuseră loc fețelor de tip mai european, murdare, cu barbă și epuizate. Ochii lor de deasupra pomeților zbârciți se uitau în cei ai lui Winston, uneori cu o intensitate ciudată, și dispăreau rând pe rând. Convoiul se apropia de sfârșit. În ultimul camion, văzu un bărbat în vârstă, cu fața acoperită de o masă de păr cărunt, stând în picioare, cu încheieturile încrucișate în fața lui, de parcă ar fi fost obișnuit să le țină legate împreună. Era timpul ca Winston și fata să se despartă. Dar în ultimul moment, în timp ce mulțimea îi înghesuia încă, mâna ei a simțit-o pe a lui și a strâns-o în fugă.

trecuseră probabil zece secunde și totuși părea mult timp de când mâinile lor erau împreunate. A avut timp să învețe fiecare detaliu al mâinii ei. A explorat degetele lungi, unghiile modelate, palma întărită de muncă, cu bătături, carnea netedă de sub încheietura mâinii. Ar fi recunoscut-o doar pipăind-o. În aceeași clipă îi trecu prin minte că nu știe ce culoare au ochii fetei. Erau probabil căprui, dar oamenii cu păr negru aveau uneori ochii albaștri. Să-și întoarcă acum capul și să o privească ar fi fost o prostie de neconceput. Cu mâinile împreunate, invizibile printre trupurile celor din mulțime, se uitau fix în fața lor și, în loc de ochii fetei, ochii prizonierului în vârstă îl fixau cu tristețe pe Winston de sub claia de păr.

Sursa: George Orwell – 1984. Traducere Nicolae Sfetcu.

© 2022 MultiMedia Publishing

Aventurile lui Pinocchio - O poveste pentru oameni mari
Aventurile lui Pinocchio – O poveste pentru oameni mari

Una din cele mai citite cărți din lume, considerată o metaforă a condiției umane, și pretabilă la o pluralitate de interpretări, Aventurile lui Pinocchio a avut un impact mare asupra culturii mondiale. Cartea răspunde unei prerogative care aparține doar capodoperelor: … Citeşte mai mult

Nu a fost votat $0,00$2,30 Selectează opțiunile
ABC Scurte povestiri - Carte pentru copii
ABC Scurte povestiri – Carte pentru copii

Jules Lemaitre iubea foarte mult copiii. El însuși avea, cât timp a fost profesor la Grenoble, o fiică, Madeleine, care a murit după o lună și el nu s-a consolat niciodată. Mai târziu a devenit un naș delicios pentru mulți … Citeşte mai mult

Nu a fost votat $2,99 Selectează opțiunile
Most Beautiful Fairy Tales (Cele mai frumoase povești)
Most Beautiful Fairy Tales (Cele mai frumoase povești)

English-Romanian bilingual anthology (Antologie bilingvă engleză-română) A collection of children’s stories, selected based on the most popular opinion polls and story classifications of all time. Includes fairy tales by Brothers Grimm, Hans Christian Andersen and Charles Perrault. (O colecție de … Citeşte mai mult

Nu a fost votat $4,99 Selectează opțiunile

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.