Sfetcu, Nicolae, „Carlo Collodi”, Telework (19 iunie 2021), DOI: 10.13140/RG.2.2.24649.11360, URL = https://www.telework.ro/ro/carlo-collodi-3/

 

Abstract

Carlo Collodi (his real name Carlo Lorenzini) studied rhetoric and philosophy in Florence, the seminary of Saint John. In 1847 he published his first music critic. He enlisted as a volunteer in Italy’s two wars of independence against the Austrian Empire. In 1881 he wrote the first three chapters of Storia di un burattino, which later became The Adventures of Pinocchio.

Keywords: Carlo Collodi, Carlo Lorenzini, The Adventures of Pinocchio, Pinocchio

Rezumat

Carlo Collodi (numele său real fiind Carlo Lorenzini) a studiat retorica și filozofia la Florența, seminarul Sfântului Ioan. În 1847 a publicat prima sa critică muzicală. S-a înrolat ca voluntar în cele două războaie de independență ale Italiei împotriva Imperiului Austriac. În 1881 a scris primele trei capitole din Storia di un burattino, care mai târziu a devenit Aventurile lui Pinocchio.

Cuvinte cheie: Carlo Collodi, Carlo Lorenzini, Aventurile lui Pinocchio, Pinocchio

 

Carlo Collodi

Nicolae Sfetcu[1]

nicolae@sfetcu.com

[1] Cercetător – Academia Română – Comitetul Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST), Divizia de Istoria Științei (DIS)

 

Carlo Collodi s-a născut pe 24 noiembrie 1826 la Florența, Italia. Numele său adevărat este Carlo Lorenzini, Numele de autor Collodi l-a preluat de la localitatea unde a lucrat mama lui, Angiolina Orzali Lorenzini, ca croitoreasă, fiind născută lângă Collodi în Veneri [a69]. Tatăl,  Domenico Lorenzini, născut în 1795 la Cortona, un sat din Apenini, era bucătar la marchizul Ginori Lisci, (Marrone and Puppa 2006, 485) proprietar al celebrei fabrici de porțelan Ginori de Doccia. În familie au fost zece copii. (Barchers and Pfeffinger 2011, 55)

La vârsta de trei ani, Carlo este încredințat unchiului său matern Giuseppe și mătușii sale Teresa, care locuiesc în Collodi, mutându-se în 1831 în Florența.

După o încercare nefinalizată de a urma seminarul teologic Colle Val d’Elsa la unsprezece ani, (Barchers and Pfeffinger 2011, 55) Carlo și-a continuat studiile la Colegiul Părinților Scolopi din Florența. (Zipes 1997, 74)

În vara anului 1842 urmează retorica și filozofia la Florența, seminarul Saint John.

În 1844 își întrerupe studiile și se angajează la librăria Libreria Piatti, a cărui editor este Jean-Baptiste Niccolini, un scriitor patriotic și liberal favorabil independenței italiene și unui regim laic. La biblioteca Rinuccini îl cunoaște pe Giuseppe Aiazzi, un specialist în manuscrise italiene și administratorul bibliotecii. (Zipes 1997, 74) În 1845 a fost atât de apreciat, încât a obținut o dispensă ecleziastică, care i-a permis să citească cărțile plasate pe indexul cărților interzise, pe care l-a introdus în scrierea jurnalistică.

În 1847 publică prima sa critică muzicală, La Harpe, în L’Italia Musicale. Preia conducerea secțiunii de teatru al La Rivista di Firenze. Collodi transmite cititorilor săi aspecte critice fundamentale legate de proză și teatrul muzical, de poezia și romanul timpului său.

Se înrolează ca voluntar în cele două războaie de independență din Italia contra imperiului austriac, din 1848 și 1860. În martie 1848, Carlo Lorenzini este înrolat la Florența împreună cu fratele său Paolo, într-un grup de 450 de studenți toscani. Jertfa lor eroică în apărarea podului peste Mincio permite soldaților generalului La Marmora să-i împingă pe austrieci și amână cu doisprezece zile contraofensiva. După armistițiul semnat de Salasco, Carlo Lorenzini este angajat pe post de curier în Senatul Marelui Ducat. Pe 12 aprilie, când o contrarevoluție l-a adus pe Leopold de Hasbourg la tronul Toscanei, este demis, dar a fost repus în funcție în iunie.

Ajunge critic al spectacolelor muzicale itinerante pentru o revistă de specialitate milaneză, în timp ce susținea recenzii literare, dramatice sau artistice la diferite alte ziare.

În 1853 fondează ziarul satiric Il Lampione, ulterior cenzurat, iar în 1854 ziarul Lo scaramuccia (recenzii literare dedicate teatrului, una dintre marile reviste italiene de teatru). (Zines 2002) (Marcheschi 1995, LXXVIII–XC)

În literatură debutează în 1856, cu piesa Gli amici di casa și parodia Un romanzo in vapore. În ziarul florentin La Lente a semnat pentru prima dată sub pseudonimul de Collodi. (Marcheschi 1995, LXXXIV)

În 1858 ajunge din nou corespondent pentru L’Italia Musicale. (Lorenzini 1954, 81)

În 1859 imperiul austriac a invadat Piemontul, astfel încât Carlo Lorenzini s-a înrolat la Torino ca simplu soldat în armata piemonteză, în regimentul Savoy din Cavalleggeri di Novara, în războiul pentru independența italiană. Armistițiul din Villafranca, semnat pe 12 iulie, restabilește puterea austriecilor. În februarie 1860, marchizul de Ginori îl ajută să ocupe un post de ofițer asistent în biroul de cenzură. Inițiază, împreună cu Alessandro D’Ancona, o campanie pentru alipirea Toscanei la Regatul Sardiniei; la 12 martie 1860 s- votat în favoarea reunificării.

La 15 mai 1860 relansează ziarul Il Lampione, care rezistă până în 1877. În noiembrie este  numit secretar al unei comisii pentru pregătirea „Panteonului italian”, în care să se includă cei mai mari autori italieni.

Prin lucrarea sa din 1860, Il signor Alberi ha ragione!, promovează viziunea sa politică și culturală asupra Italiei. Stilul său direct contribuie din plin la modernizarea limbii italiene.

Publică de asemenea și în alte ziare, în special schițe și povestiri satirice, inclusiv o critică socială sub forma unei parodii a Misterelor din Paris cu tendințe suprarealiste, Misterele Florenței.

Pe 17 martie 1861, Florența este decretată capitala Italiei, care însă nu includea Roma.

În 1862 se alătură Societății pentru Încurajarea Teatrului. În 1864 este numit secretar al administrației din provincia Florența, iar în 1868 este desemnat membru extraordinar al Consiliului pentru compilarea vocabularului folosit în florentină.

Dezamăgit de politica italiană, se orientează spre literatura pentru copii, traducând basmele franceze, (Barchers and Pfeffinger 2011, 55) inclusiv basmele lui Charles Perrault, într-o colecție ilustrată de Enrico Mazzanti, publicată în 1876.

În 1876 scrie trei opere începând cu Giannettino, prin care vorbește de unificarea Italiei prin personajul principal, Giannettino. (Marrone and Puppa 2006, 485)

În 1881, la solicitarea lui Guido Biagi, redactor la un ziar destinat copiilor, Giornale per i bambini, scrie primele trei capitole din Storia di un burattino, care va deveni ulterior Aventurile lui Pinocchio. (Ronchey 2002, 25) Ziarul continuă să publice și celelalte doisprezece episoade; ultimul episod, publicat la 27 octombrie 1881, se încheie cu uciderea prin spânzurare a marionetei. Carlo Collodi reia povestirea, între februarie 1882 și ianuarie 1883, de această dată sub actualul titlu, fiind apoi pentru trei ani (până în 1886) redactor la acest ziar. (Marcheschi 1995, CXVI–CXXI)

Moartea mamei sale în 1863 îl afectează foarte tare. Carlo Lorenzini trăiește retras, dedicându-se exclusiv scrisului. (Cecchini 1890) Moare pe 26 octombrie 1890, și este înmormântat în cimitirul Sfintelor Uși de lângă Bazilica San Miniato al Monte din Florența.

În 1962 a fost înființată Fundația Națională Carlo Collodi, pentru diseminarea lucrărilor lui Collod, în special a Aventurilor lui Pinocchio.

Bibliografie

• Barchers, Suzanne I., and Charla R. Pfeffinger. 2011. Multi-Grade Readers Theatre: Stories about Short Story and Book Authors. 1st edition. Santa Barbara, Calif: Libraries Unlimited.
• Cecchini, E. 1890. “Il Fanfulla.” Il Fanfulla, 1890.
• Lorenzini, Paolo. 1954. Collodi e Pinocchio. A. Salani.
• Marcheschi, Daniela. 1995. “Cronologia.” In C. Collodi, Opere. Milano: Mondadori.
• Marrone, Gaetana, and Paolo Puppa, eds. 2006. Encyclopedia of Italian Literary Studies. 1st edition. New York: Routledge.
• Ronchey, Silvia. 2002. “Il Burattino Framassone – Intervista a Silvia Ronchey (La Stampa).” 2002. http://www.gianfrancobertagni.it/materiali/zolla/pinocchio.htm.
• Zines, Jack. 2002. “Introduction.” In Carlo Collordi. Pinnochio. Penguin Books.
• Zipes, Jack. 1997. “Happily Ever After: Fairy Tales, Children, and the Culture Industry.” Routledge & CRC Press. 1997. https://www.routledge.com/Happily-Ever-After-Fairy-Tales-Children-and-the-Culture-Industry/Zipes/p/book/9780415918510.

 

Acesta este un articol cu Acces Deschis (Open Access) distribuit în conformitate cu termenii licenței de atribuire Creative Commons CC BY 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/).