George Orwell – 1984 (8 – Falsificarea istoriei)

Cu un oftat profund și involuntar pe care nici măcar apropierea teleecranului nu îl putea împiedica atunci când începea ziua de lucru, Winston trase spunescriele spre el, suflă praful din muștiuc și își puse ochelarii. Apoi desfășură și prinse împreună patru cilindri mici de hârtie care deja ieșiseră din tubul pneumatic din partea dreaptă a biroului său.

În pereții cabinei erau trei orificii. În dreapta spunescrielui, un tub pneumatic mic pentru mesajele scrise, în stânga, unul mai mare pentru ziare; iar în peretele lateral, la îndemână ușor de brațul lui Winston, o fantă mare alungită protejată de un grătar de sârmă. Aceasta din urmă era pentru eliminarea deșeurilor de hârtie. Existau mii sau zeci de mii astfel de fante similare în întreaga clădire, nu numai în fiecare cameră ci și din loc în loc pe fiecare coridor. Dintr-un motiv oarecare au fost supranumite găuri de memorie. Când cineva știa că orice document trebuia să fie distrus, sau chiar când se vedea vreo bucată de hârtie pe jos, era o acțiune instinctivă să ridici clapeta celei mai apropiate găuri de memorie și să o arunce, după care urma un vârtej de aer cald către cuptoarele enorme care erau ascunse undeva în adâncurile clădirii.

Winston examină cele patru foi de hârtie pe care le derulase. Fiecare conținea un mesaj de doar unul sau două rânduri, în jargonul abreviat — de fapt, nu Noualimbă, ci constând în mare parte din cuvinte din Noualimbă — care era folosită în Minister în scopuri interne. În ele se spunea:

data 17.3.84 bb discurs rauraportat africa rectificare

data 19.12.83 previziuni 3 ap trimestrul 4 83 greșeli tipar
verifică problema curentă

data 14.2.84 miniabund ciocolată raucitat rectifică

data 3.12.83 raportare bb ordine zi dubluplusnebun
ref nepersoane rescrie complet sussub anteclasare

Cu un vag sentiment de satisfacție, Winston lăsă deoparte al patrulea mesaj. Era o muncă complicată și responsabilă și ar fi bine să fie tratată ultimul. Celelalte trei erau chestiuni de rutină, deși al doilea ar însemna, probabil, o trecere plictisitoare prin liste de cifre.

Winston formă „numerele din spate” pe teleecran și a ceru numerele adecvate ale „The Times”, care alunecară din tubul pneumatic după doar câteva minute de întârziere. Mesajele pe care le primise se refereau la articole sau știri pe care dintr-un motiv sau altul s-a considerat necesar să le modifice sau, după cum spunea expresia oficială, să le rectifieze. De exemplu, din „The Times” din 17 martie reiese că Big Brother, în discursul său din ziua precedentă, a prezis că frontul din India de Sud va rămâne liniștit, dar că o ofensivă eurasiatică va fi lansată în curând în Africa de Nord. După cum s-a întâmplat, Mai Marele Comandament Eurasiatic și-a lansat ofensiva în India de Sud și a lăsat Africa de Nord în pace. Prin urmare, a fost necesar să rescrie un paragraf din discursul lui Big Brother, în așa fel încât să-l facă să prezică lucrul care s-a întâmplat de fapt. Sau, din nou, „The Times” din 19 decembrie publicase previziunile oficiale ale producției diferitelor clase de bunuri de consum în al patrulea trimestru al anului 1983, care era și al șaselea trimestru al celui de-al nouălea plan trienal. Numărul de astăzi conținea o declarație cu producția reală, din care reiese că previziunile erau în fiecare caz extrem de greșite. Treaba lui Winston era să rectifice cifrele originale, făcându-le să fie în acord cu cele ulterioare. În ceea ce privește al treilea mesaj, acesta se referea la o eroare foarte simplă care putea fi setat corect în câteva minute. Cu puțin timp în urmă, în februarie, Ministerul Abundenței a emis o promisiune (un „angajament categoric” au fost cuvintele oficiale) că nu va exista nicio reducere a rației de ciocolată în 1984. De fapt, după cum știa Winston, rația de ciocolată urma să fie redusă de la treizeci la douăzeci de grame la sfârșitul săptămânii curente. Tot ce trebuia era să înlocuiască promisiunea inițială cu un avertisment că probabil va fi necesar să se reducă rația la un moment dat în aprilie.

De îndată ce Winston s-a ocupat de fiecare dintre mesaje, a decupat corecțiile scrise în copia corespunzătoare a „The Times” și le-a împins în tubul pneumatic. Apoi, cu o mișcare aproape inconștientă, a mototolit mesajul original și orice notă pe care el însuși le-a făcut și le-a aruncat în gaura memoriei pentru a fi devorate de flăcări.

Ce se întâmpla în labirintul nevăzut către care duceau tuburile pneumatice, nu știa în detaliu, dar știa în termeni generali. De îndată ce toate corecțiile care se întâmpla să fie necesare într-un anumit număr de „The Times” erau asamblate și adunate, acel număr urma să fie retipărit, copia originală distrusă și copia corectată plasată pe fișiere în locul său. Acest proces de modificare continuă era aplicat nu numai ziarelor, ci și cărților, periodicelor, broșurilor, afișelor, pliantelor, filmelor, coloanelor sonore, desenelor animate, fotografiilor – la orice tip de literatură sau documentație care ar putea avea orice semnificație politică sau ideologică. Zi de zi și aproape minut de minut, trecutul era actualizat. În acest fel, fiecare predicție făcută de Partid putea fi demonstrată prin dovezi documentare că a fost corectă, și nicio știre sau exprimare de opinie care era în conflict cu nevoile momentului nu era niciodată permis să rămână în evidențe. Toată istoria era un document în lucru, curățat și rescris exact ori de câte ori era necesar. În niciun caz nu ar fi fost posibil, odată făcută fapta, să se dovedească faptul că ar fi avut loc vreo falsificare. Cea mai mare secțiune a Departamentului de Înregistrări, mult mai mare decât cea la care lucra Winston, era compusă pur și simplu din persoane a căror datorie era să urmărească și să colecteze toate copiile cărților, ziarelor și altor documente care au fost înlocuite și trebuiau să fie distruse. Un număr din „The Times” care, din cauza schimbărilor în alinierea politică sau a profețiilor eronate pronunțate de Big Brother, putea să fi fost rescris de zeci de ori, figurând încă în fișierele care poartă data inițială, și nu exista nicio altă copie care să îl contrazică. Cărțile, de asemenea, erau rechemate și rescrise din nou și din nou și erau invariabil reeditate fără a admite că a fost făcută vreo modificare. Chiar și instrucțiunile scrise pe care le primea Winston și de care în mod invariabil scăpa de îndată ce se ocupase de ele, nu spuneau sau sugerau niciodată că trebuie să se comită vreun act de fals: întotdeauna se referea la derapaje, erori, greșeli de tipărire sau citate greșite pe care era necesar să le corectăm în interesul acurateții.

Dar de fapt, se gândi el în timp ce reajusta cifrele Ministerului Abundenței, nu a fost nici măcar un fals. A fost doar înlocuirea unei prostii cu alta. Majoritatea materialelor cu care ai de-a face nu are nicio legătură cu nimic din lumea reală, nici măcar cu tipul de conexiune care este conținut într-o minciună directă. Statisticile erau la fel de mult o fantezie în versiunea lor originală ca și în versiunea lor rectificată. De multe ori era de așteptat să le inventezi singur. De exemplu, prognoza Ministerului Abundenței estimase producția de cizme pentru trimestru la 145 de milioane de perechi. Valoarea reală a fost dată ca șaizeci și două de milioane. Cu toate acestea, Winston, în rescrierea prognozei, a marcat cifra la cincizeci și șapte de milioane, astfel încât să permită afirmația obișnuită că cota a fost depășită. În orice caz, șaizeci și două de milioane nu erau mai aproape de adevăr decât cincizeci și șapte de milioane sau decât 145 de milioane. Foarte probabil nu fuseseră produse deloc cizme. Mai probabil, nimeni nu știa câte au fost produse, chiar nu conta. Tot ceea ce se știa era că în fiecare trimestru un număr astronomic de cizme erau produse pe hârtie, în timp ce poate jumătate din populația Oceaniei mergea desculță. Și așa a fost cu fiecare clasă de fapte înregistrate, mari sau mici. Toate se pierdeau într-o lume sumbră în care, în cele din urmă, chiar și data anului devenise incertă.

Winston aruncă o privire de-a lungul holului. În cabina corespunzătoare din cealaltă parte, un bărbat mic, cu aspect conturat, cu bărbia neagră, pe nume Tillotson, lucra constant, cu un ziar îndoit pe genunchi și gura foarte aproape de spunescriere. Avea aerul de a încerca să păstreze ceea ce spunea secret între el și teleecran. Își ridică privirea și ochelarii lui aruncară un fulger ostil în direcția lui Winston.

Winston nu-l cunoștea pe Tillotson și habar n-avea la ce muncă era angajat. Oamenii din Departamentul de Evidență nu vorbeau cu ușurință despre locurile lor de muncă. În sala lungă, fără ferestre, cu șirul său dublu de cabine și foșnet nesfârșit de hârtii și zumzet de voci murmurând în spunescrieri, erau o duzină de oameni pe care Winston nici măcar nu îi cunoștea pe nume, deși îi vedea zilnic grăbindu-se pe coridoare sau gesticulând în cele Două Minute De Ură. Știa că în cabina de lângă el micuța cu părul nisipiu se chinuia zi de zi, pur și simplu să găsească și să șteargă din Presă numele persoanelor care fuseseră vaporizate și, prin urmare, se considera că nu au existat niciodată. Era o anumită condiție fizică în asta, deoarece propriul ei soț fusese vaporizat cu câțiva ani mai devreme. Iar la câteva cabinete depărtare, o creatură blândă, ineficientă, visătoare, pe nume Ampleforth, cu urechi foarte păroase și un talent surprinzător la jonglarea cu rimele și metrii, era angajată în producerea versiunilor defalcate – texte definitive, se numeau ele – ale poeziilor care deveniseră ideologic ofensatoare, dar care dintr-un motiv sau altul trebuiau reținute în antologii. Iar această sală, cu cei aproximativ cincizeci de lucrători, era doar o subsecțiune, o singură celulă, practic, în complexitatea uriașă a Departamentului de Evidență. Dincolo, deasupra, dedesubt, erau alte roiuri de lucrători angajați într-o multitudine de meserii de neînchipuit. Erau tipografii uriașe cu sub-editorii lor, experții în tipografie și studiourile lor elaborate echipate pentru falsificarea fotografiilor. A existat secțiunea de teleprograme cu inginerii săi, producătorii săi și echipele sale de actori special aleși pentru abilitățile lor de a imita voci. Existau armatele de funcționari de referință a căror sarcină era pur și simplu să întocmească liste de cărți și periodice care trebuiau să fie rechemate. Existau depozitele vaste în care erau stocate documentele corectate și cuptoarele ascunse unde copiile originale erau distruse. Și pe undeva, destul de anonim, erau creierele direcționale care coordonau întregul efort și stabileau liniile politicii care făceau necesar ca acest fragment din trecut să fie păstrat, că unul a falsificat, iar celălalt șters din existenţă.

Și, în fond, Departamentul de Evidență era în sine doar o singură ramură a Ministerului Adevărului, a cărei sarcină principală nu era să reconstruiască trecutul, ci să furnizeze cetățenilor Oceaniei ziare, filme, manuale, programe pe teleecran, piese de teatru, romane – cu orice fel de informații, instrucțiuni sau divertisment imaginabile, de la o statuie la un slogan, de la o poezie lirică la un tratat biologic și de la cartea de ortografie a unui copil la un dicționar de Noualimbă. Iar ministerul nu trebuia doar să răspundă nevoilor multiple ale partidului, ci și să repete întreaga operațiune la un nivel inferior în beneficiul proletariatului. Exista un întreg lanț de departamente separate care se ocupau de literatura proletară, muzică, dramă și divertisment în general. Aici se produceau ziare nebunești care nu conțineau aproape nimic, în afară de sport, crime și astrologie, romanțări senzaționale de cinci bani, filme pline de sex și cântece sentimentale care erau compuse în întregime prin mijloace mecanice pe un tip special de caleidoscop, cunoscut sub numele de versificator. Exista chiar și o întreagă subsecțiune—Pornosec, se numea în Noualimbă—angajată în producerea celui mai mărunt tip de pornografie, care era trimisă în pachete sigilate și pe care niciun membru al partidului, în afară de cei care au lucrat la ea, nu avea voie să o vadă.

Trei mesaje alunecaseră din tubul pneumatic în timp ce Winston lucra, dar erau chestiuni simple, iar el le eliminase înainte ca cele Două Minute De Ură să-l întrerupă. Când Ura s-a terminat, s-a întors în cabină, a luat dicționarul de Noualimbă de pe raft, a spunescrierea într-o parte, și-a curățat ochelarii și s-a așezat la treaba lui principală de dimineață.

Cea mai mare plăcere a vieții lui Winston era munca lui. Cea mai mare parte era o rutină plictisitoare, dar incluse în ea erau și sarcini atât de dificile și complicate încât te puteai pierde în ele ca în profunzimea unei probleme matematice – bucăți delicate de fals în care nu aveai nimic care să te ghideze, cu excepția ta. cunoașterea principiilor Soceng și estimarea ta a ceea ce Partidul a vrut să spună. Winston era bun la astfel de lucruri. Ocazional, i s-a încredințat chiar și rectificarea articolelor principale ale „The Times”, care erau scrise în întregime în Noualimbă. A derulat mesajul pe care îl lăsase deoparte mai devreme. Spunea:

data 3.12.83 raportare bb ordine zi dubluplusnebun
ref nepersoane rescrie complet sussub anteclasare

În Vechealimbă (sau engleza standard) aceasta ar putea fi redată astfel:

Raportarea Ordinii de zi Big Brother în „The Times” din 3 decembrie 1983 este extrem de nesatisfăcătoare și face referiri la persoane inexistente. Rescrie-l în întregime și trimite proiectul autorității superioare înainte de a-l clasa.

Winston citi articolul ofensator. Ordinea de zi Big Brother, se părea, a fost dedicată în principal lăudării muncii unei organizații cunoscute sub numele de FFCC, care a furnizat țigări și alte bunuri marinarilor din Fortărețele Plutitoare. Un anume tovarăș Withers, un membru proeminent al Partidului Intern, fusese desemnat pentru mențiune specială și distins cu o decorație, Ordinul Meritul de Frunte, clasa a II-a.

Trei luni mai târziu, FFCC fusese dizolvată brusc, fără motive. S-ar putea presupune că Withers și asociații săi erau acum în dizgrație, dar nu existase niciun raport despre această problemă în presă sau pe teleecran. Era de așteptat, deoarece era neobișnuit ca infractorii politici să fie judecați sau chiar denunțați public. Marile epurări care au implicat mii de oameni, cu procese publice ale trădătorilor și infractorilor de gândire care și-au mărturisit în mod abject crimele și apoi au fost executați, au fost piese de spectacol speciale care nu au loc mai des de o dată la câțiva ani. Mai frecvent, oamenii care au nemulțumit Partidul pur și simplu au dispărut și nu s-a mai auzit niciodată de ei. Niciodată nu aveam nici cea mai mică idee despre ce li sa întâmplat. În unele cazuri, s-ar putea să nu fie nici măcar morți. Posibil ca treizeci de oameni cunoscuți personal de Winston, fără să se mai pună la socoteală părinții lui, dispăruseră la un moment dat.

Winston se mângâie ușor pe nas cu o agrafă. În cabina de peste drum, tovarășul Tillotson încă stătea ghemuit, în secret, deasupra spunescrierii lui. Și-a ridicat capul pentru o clipă: din nou fulgerul ostil al ochelarilor. Winston se întrebă dacă tovarășul Tillotson era angajat în aceeași slujbă ca și el. Era perfect posibil. O lucrare atât de complicată nu ar fi niciodată încredințată unei singure persoane: pe de altă parte, a o preda unui comitet ar însemna să admitem deschis că are loc un act de fabricație. Foarte probabil, până la o duzină de oameni lucrau acum la versiuni rivale a ceea ce spusese de fapt Big Brother. Și, în prezent, un creier maestru din Partidul Interior ar alege această versiune sau alta, ar reedita-o și ar pune în mișcare procesele complexe de referințe încrucișate care ar fi necesare, iar apoi minciuna aleasă va trece în înregistrările permanente și va deveni adevăr.

Winston nu știa de ce ajunsese Withers în dizgrație. Poate pentru corupție, sau incompetență. Poate că Big Brother doar scăpa de un subordonat prea popular. Poate că Withers sau cineva apropiat lui fusese suspectat de tendințe eretice. Sau poate – ceea ce era cel mai probabil – lucrul se întâmplase pur și simplu pentru că epurările și vaporizările erau o parte necesară a mecanismelor guvernamentale. Singurul indiciu real constă în cuvintele „ref nepersoane”, care indicau că Withers era deja mort. Nu puteai presupune invariabil că acesta este cazul când oamenii sunt arestați. Uneori erau eliberați și li se permitea să rămână în libertate timp de un an sau doi ani înainte de a fi executați. Foarte ocazional, o persoană pe care ai crezut-o moartă de mult timp își făcea o reapariție fantomatică la un proces public în care implica sute de alte persoane prin mărturia sa înainte de a dispărea, de data aceasta pentru totdeauna. Withers, însă, era deja o NEPERSOANĂ. El nu a existat: nu a existat niciodată. Winston decise că nu ar fi suficient pur și simplu să inverseze tendința discursului lui Big Brother. Era mai bine să-l faci să se ocupe de ceva total nelegat de subiectul său original.

Putea să transforme discursul într-o denunțare obișnuită a trădătorilor și a criminalilor de gândire, dar asta era puțin prea evident, în timp ce inventarea unei victorii pe front sau un triumf al supraproducției în cel de-al nouălea plan trienal ar putea complica înregistrările prea mult. Ceea ce era nevoie era un fragment de fantezie pură. Deodată îi veni ideea, gata pregătiră, imaginea unui oarecare tovarăș Ogilvy, care murise de curând în luptă, în împrejurări eroice. Au fost ocazii în care Big Brother și-a dedicat Ordinul de zi comemorării unui membru de partid umil obișnuit, a cărui viață și moarte a prezentat-o ​​ca un exemplu demn de urmat. Astăzi ar trebui să-l pomenească pe tovarășul Ogilvy. Era adevărat că nu exista o persoană precum tovarășul Ogilvy, dar câteva rânduri tipărite și câteva fotografii false l-ar aduce în curând la viață.

Winston se gândi o clipă, apoi trase spunescrierea spre el și începu să dicteze în stilul familiar al lui Big Brother: un stil în același timp militar și pedant și, din cauza unui truc de a pune întrebări și apoi de a le răspunde prompt („Ce lecții învățăm din acest fapt, tovarăși? Lecția — care este și unul dintre principiile fundamentale ale Soceng — că, etc., etc.), ușor de imitat.

Când avea trei ani, tovarășul Ogilvy refuzase toate jucăriile, cu excepția unei tobe, a unui pistol-mitralieră și a unui model de elicopter. La șase ani – cu un an mai devreme, printr-o relaxare specială a regulilor – se alăturase Spionilor, la nouă ani fusese lider de trupă. La unsprezece ani, l-a denunțat pe unchiul său la Poliția Gândirii, după ce a auzit o conversație care i s-a părut a avea tendințe criminale. La șaptesprezece ani fusese un organizator districtual al Ligii Junior AntiSex. La nouăsprezece ani proiectase o grenadă de mână care fusese adoptată de Ministerul Păcii și care, la prima sa utilșizare, a ucis treizeci și unu de prizonieri eurasiatici dintr-o singură explozie. La douăzeci și trei de ani pierise în acțiune. Urmărit de avioane cu reacție inamice în timp ce zbura deasupra Oceanului Indian cu depeșe importante, el își îngreunase corpul cu mitraliera și sărise din elicopter în apa adâncă, împreună cu mesajele și toate cele – un sfârșit, a spus Big Brother, pe care era imposibil să-l contempli fără sentimente de invidie. Big Brother a adăugat câteva remarci despre puritatea și unicitatea vieții tovarășului Ogilvy. Era un abstinent total și nefumător, nu avea odihnă decât o oră zilnic la gimnaziu, și făcuse un jurământ de celibat, crezând că atât căsătoria cât și îngrijirea unei familii sunt incompatibile cu douăzeci și patru de ore pe zi de devotament pentru datoria sa. Nu vorbea despre altceva decât despre principiile Soceng, și singurul lui scop în viață era înfrângerea inamicului eurasiatic și vânarea spionilor, sabotorilor, infractorilor de gândire și a trădătorilor în general.

Winston se gândi dacă să îi acorde tovarășului Ogilvy Ordinul Meritul de Frunte: în cele din urmă se decise să nu i-l acorde, din cauza referințelor inutile pe care le-ar presupune.

Încă o dată, aruncă o privire spre rivalul său din cabina opusă. Ceva părea să-i spună cu certitudine că Tillotson era ocupat cu aceeași treabă ca și el. Nu exista nicio modalitate de a ști a cui lucrare va fi adoptată în cele din urmă, dar simți o convingere profundă că va fi a lui. Tovarășul Ogilvy, neimaginat cu o oră în urmă, era acum un fapt. I se păru curios că poți crea oameni morți, dar nu și vii. Tovarășul Ogilvy, care nu a existat niciodată până acum, acum avea un trecut și, atunci când actul de fals va fi uitat, el va exista la fel de autentic și pe baza acelorași dovezi ca și Carol cel Mare sau Iulius Cezar.

Sursa: George Orwell – 1984. Traducere Nicolae Sfetcu. © 2021 MultiMedia Publishing