Winston se trezi cu ochii plini de lacrimi. Julia se rostogoli adormită peste el, murmurând ceva ce ar fi putut fi „Ce se întâmplă?”
„Am visat…”, începu el și se opri scurt. Era prea complex pentru a fi exprimat în cuvinte. Era visul în sine și o amintire legată de el, care îi trecuse în minte în câteva secunde după trezire.
Se întinse pe spate cu ochii închiși, încă scufundat în atmosfera visului. Era un vis vast și luminos în care întreaga lui viață părea să se întindă în fața lui ca un peisaj într-o seară de vară după ploaie. Totul se întâmplase în interiorul prespapierului de sticlă, suprafața sticlei era cupola cerului, iar în interiorul domului totul era inundat de o lumină moale și clară, prin care se putea vedea la distanțe interminabile. Visul fusese de asemenea înțeles de – într-adevăr, într-un anumit sens, el consta din – un gest al brațului făcut de mama lui și reluat treizeci de ani mai târziu de femeia evreică pe care o văzuse în filmul de știri, încercând să-l adăpostească pe băiețel de gloanțe înainte ca elicopterul să-i arunce pe amândoi în aer în bucăți.
„Știi”, spuse el, „că până în acest moment am crezut că am ucis-o pe mama mea?”
„De ce ai ucis-o?” întrebă Julia, aproape adormită.
„Nu eu am ucis-o. Nu fizic.”
În vis, își amintise ultima sa privire asupra mamei sale și, în câteva clipe de la trezire, grupul de evenimente mărunte din jurul ei revenise. Era o amintire pe care trebuie să o fi scos în mod deliberat din conștiință de-a lungul multor ani. Nu era sigur de dată, dar nu putea avea mai puțin de zece ani, posibil doisprezece, când se întâmplase.
Tatăl lui dispăruse cu ceva timp mai devreme, cât de devreme nu-și putea aminti. Își amintea mai bine de circumstanțele neplăcute și neliniștite ale vremii: panica periodică în legătură cu raidurile aeriene și adăpostirea în stațiile de metrou, mormanele de moloz de pretutindeni, proclamațiile de neînțeles postate la colțurile străzilor, bandele de tineri în cămăși de aceeași culoare, cozile enorme la brutării, focul intermitent de mitralieră în depărtare — mai presus de toate, faptul că nu a fost niciodată suficient de sătul. Își amintea după-amiezile lungi petrecute cu alți băieți în coșurile de gunoi rotunde și grămezile de gunoi, scoțând cotoarele frunzelor de varză, cojile de cartofi, uneori chiar bucăți de crustă de pâine învechită din care răzuiau cu grijă cenușa; și, de asemenea, așteptarea trecerii camioanelor care parcurgeau un anumit traseu și știau că transportau hrana pentru vite și care, când se zguduiau peste peticirile gropilor de pe drum, cădeau din ele uneori câteva fragmente de turtă presată de ulei.
Când tatăl său a dispărut, mama lui nu a părut deloc surprinsă sau să sufere, dar o schimbare bruscă s-a petrecut cu ea. Părea să fi devenit complet lipsită de spirit. Chiar și pentru Winston era evident că aștepta ceva despre care știa că trebuie să se întâmple. Făcea tot ceea ce era necesar – gătea, spăla, repara, făcea patul, mătura podeaua, ștergea praful de pe șemineu – toate foarte încet și cu o curioasă lipsă de mișcări de prisos, ca o figurină de artist care se mișcă de la sine. Corpul ei mare și bine format părea să recadă în mod natural în liniște. Ore în șir ea stătea aproape nemișcată pe pat, alăptând pe sora lui cea mică, un copil mic, bolnav, foarte tăcut, de doi sau trei ani, cu o față subțire ca de maimuță. Foarte rar, îl lua pe Winston în brațe și îl strângea la pieptul ei mult timp, fără să spună nimic. Era conștient, în ciuda tinereții și egoismului său, că acest lucru era într-un fel legat de lucrul nemenționat care urma să se întâmple.
Își aminti camera în care locuiau, o cameră întunecată, mirositoare, care părea plină pe jumătate de un pat cu un blat alb. Era un arzător de gaz pe grătarul sobei, și un raft în care se ținea mâncarea, iar pe palierul de afară era o chiuvetă din faianță maro, comună mai multor încăperi. Își aminti de corpul statuar al mamei sale aplecat peste flacăra gazului pentru a amesteca ceva într-o cratiță. Mai presus de toate își amintit de foamea lui continuă și de luptele aprige și sordide la ora mesei. O întreba pe mama sa sâcâitor, iar și iar, de ce nu mai era mâncare, striga și se năpustea asupra ei (își aminti chiar de tonurile vocii lui, care începea să se schimbe prematur și uneori bubuia într-un mod ciudat), sau încerca o notă plângătoare de patos în eforturile sale de a obține mai mult decât partea lui.
Mama lui considera normal să-i dea mai mult decât partea lui. Considera de la sine înțeles că el, „băiatul”, ar trebui să aibă cea mai mare porție; dar oricât de mult i-ar fi dat ea, el cerea invariabil mai mult. La fiecare masă, ea îl ruga să nu fie egoist și să-și amintească faptul că sora lui mai mică era bolnavă și avea nevoie și ea de mâncare, dar el nu era de înțeles. Striga de furie când ea nu îi mai punea, încerca să-i smulgă cratița și lingura din mâini, lua bucăți din farfuria surorii sale. Știa că îi omoară pe ceilalți doi, dar nu se putea abține; chiar simțea că are dreptul să o facă. Foamea zgomotoasă din burta lui părea să-l justifice. Între mese, dacă mama lui nu era atentă, el fura în permanență la amărâtul de depozit de mâncare de pe raft.
Într-o zi s-a dat o rație de ciocolată. Nu existase un astfel de eveniment în ultimele săptămâni sau luni. Își aminti destul de clar acea bucată mică de ciocolată. Era o bucată de două uncii (încă se vorbea despre uncii în acele zile) pentru ei trei. Era evident că trebuia împărțită în trei părți egale. Dintr-o dată, de parcă ar fi ascultat pe altcineva, Winston s-a auzit cerând cu o voce din ce în ce mai puternică să-i dea lui toată bucata. Mama lui i-a spus să nu fie lacom. S-a iscat o ceartă lungă, sâcâitoare, care a ținut mai mult timp, cu strigăte, scâncete, lacrimi, proteste, târguiri. Sora lui micuță, agățată de mama ei cu ambele mâini, exact ca un pui de maimuță, stătea uitându-se peste umăr la el cu ochi mari și plini de jale. În cele din urmă, mama lui a rupt trei sferturi din ciocolată și i-a dat-o lui Winston, dându-i celălalt sfert surorii sale. Fetița a luat-o în mână și l-a privit obosit, poate neștiind ce era. Winston s-a oprit privind-o pentru o clipă. Apoi, cu o mișcare bruscă, a smuls bucata de ciocolată din mâna surorii sale și a fugit spre uşă.
„Winston, Winston!” a strigat mama lui după el. ”Întoarce-te! Dă-i surorii tale ciocolata înapoi!”
S-a oprit, dar nu s-a mai întors. Ochii anxioși ai mamei lui erau ațintiți pe fața lui. Chiar și acum se gândea la acest lucru, nu știuse ce era pe cale să se întâmple. Sora lui, conștientă că i s-a furat ceva, a scos un vaiet slab. Mama lui a îmbățișat copilul și i-a lipit fața de sânul ei. Ceva din gest i-a spus că sora lui era pe moarte. S-a întors și a fugit pe scări, cu ciocolata care începuse să se topească în mână.
Nu și-a mai văzut mama niciodată. După ce a devorat ciocolata, s-a simțit oarecum rușinat de el și a stat pe străzi câteva ore, până când foamea l-a mânat acasă. Când s-a întors, mama lui dispăruse. Acest lucru deveni deja normal în acele vremuri. Nimic nu dispăruse din cameră cu excepția mamei și a surorii lui. Nu luaseră nicio haină, nici măcar pardesiul mamei lui. Nici astăzi nu știa cu certitudine dacă mama lui a murit. Era perfect posibil să fi fost trimisă doar într-un lagăr de muncă forțată. În ceea ce privește sora lui, ea ar fi putut fi mutată, ca și Winston însuși, într-una din coloniile pentru copiii fără adăpost (Centre de reabilitare, le numeau ei) care se înmulțiseră ca urmare a războiului civil, sau ar fi putut fi trimisă în lagărul de muncă împreună cu mama lui, sau pur și simplu a fost lăsată pe undeva să moară.
Visul era încă viu în mintea lui, în special gestul de protecție învăluitor al brațului mamei sale care părea să conțină în el întregul său sens. Mintea i se întoarse la un alt vis de acum două luni. Exact așa cum mama lui stătuse pe patul murdar, matlasat, alb, cu copilul agățat de ea, tot așa o vedea în corabia scufundată, mult sub el, care se scufunda din ce în ce mai adânc cu fiecare minut, dar încă se uita la el prin apa care se închidea.
I-a spus Juliei povestea dispariției mamei sale. Fără să deschidă ochii, ea s-a întors și s-a instalat într-o poziție mai confortabilă.
”Bănuiesc că erai o mică bestie ticăloasă în acele zile”, spuse ea neclar. „Toți copiii sunt niște porci”.
”Da. Dar adevăratul sens al poveștii…”
Din respirația ei era evident că era pe punctul de a adormi din nou. Ar fi vrut să continue să vorbească despre mama lui. Nu credea, din câte își amintea despre ea, că fusese o femeie neobișnuită, cu atât mai puțin inteligentă; și totuși, posedase un fel de noblețe, un fel de puritate, pur și simplu pentru că standardele pe care le respecta erau personale. Sentimentele ei erau ale ei și nu puteau fi modificate din exterior.
Sursa: George Orwell – 1984. Traducere Nicolae Sfetcu. © 2022 MultiMedia Publishing
Lasă un răspuns