”Războiul este pace!” (George Orwell, ”1984”)

În cartea Teoria și practica colectivismului oligarhic, de care se vorbește în romanul 1984 al lui George Orwell, înainte de a citi primul capitol, Winston citește al treilea capitol „Războiul este pace”, care explică sensul acelui slogan-titlu, trecând în revistă modul în care au fost înființate super-state globale: Statele Unite s-au fuzionat cu Imperiul Britanic (și mai târziu cu America Latină) pentru a forma Oceania; sovieticii au absorbit Europa continentală pentru a forma Eurasia; și Eastasia a apărut „după un deceniu de lupte confuze”, odată cu anexarea de către China propriu-zisă a Japoniei, Coreei și părți din Mongolia și Tibet. În diverse alianțe, s-au războit timp de douăzeci și cinci de ani. Totuși, războiul perpetuu este fără sens din punct de vedere militar, pentru că „este un război cu scopuri limitate între combatanți care nu se pot distruge unul pe altul, nu au motive materiale de luptă și nu sunt divizați de nicio diferență ideologică autentică”, deoarece fiecare este un stat totalitar. .[13]

Progresul științific este monitorizat cu grijă, deoarece partidul nu dorește să permită nicio abundență nesocotită de bunuri, care ar putea ridica calitatea vieții dincolo de simpla subzistență pentru proli. Singurele progrese tehnologice permise sunt controlul minții și genocidul, obiectivele gemene ale fiecăruia dintre superstate. Odată ce controlul minții este perfecționat, superstatele sunt libere să-și distrugă omologii într-o lovitură teoretică unică, decisivă, care exclude represaliile. Progresul tehnologic, chiar și în timpul războiului, poate fi contraproductiv pentru scopurile partidului; niciunul dintre superstate nu este o adevărată amenințare unul pentru celălalt, deoarece toate trebuie să existe într-o stare de război limitat permanent pentru a supraviețui. Prin valorificarea isteriei războiului și a cererii de sacrificiu de sine, fiecare dintre națiuni declară război nu una altuia, ci propriei populații, care sunt ținute în ignoranță, prin înfometare și suprasolicitare. Războiul limitat permanent permite, de asemenea, Partidului să distragă atenția de la preocupările interne și de la eșecurile acestora. În loc de promisiunile unei „viațe ușoare și sigure”, Slater scrie că Orwell credea că populația are nevoie de naționalism eroic. Astfel, războiul devine un instrument psihologic pentru a stabili un fel de „pace” ironică, o stază în care progresul este imposibil și nimic nu se schimbă niciodată, cu excepția posibilității unei eventuale cuceriri globale.[14] Cu toate acestea, chiar dacă membrii Partidului Intern și-au dedicat viața pentru a stabili Oceania ca putere mondială universală, ei folosesc dubla gândire și în legătură cu război, știind că este necesar ca conflictul să continue la nesfârșit pentru a menține intactă structura societății oceanice.

(Colectivismul oligarhic: piramida clasei sociale din Oceania în anul 1984.)

Capitolele ulterioare

Winston nu are niciodată ocazia să termine de citit Teoria și practica colectivismului oligarhic și să afle răspunsurile la întrebări despre Oceania și ordinea mondială din 1984, înainte ca Poliția Gândirii să-l aresteze, dar crede totuși că speranța schimbării se află la proletari. Întrebarea „De ce?” este dezvăluit mai târziu de O’Brien în timpul torturii: puterea este un scop în sine.

„Întotdeauna îl vom avea pe ereticul aici la mila noastră, țipând de durere, destrămat, disprețuitor – și în cele din urmă cu totul pocăit, mântuit de el însuși, târându-se la picioarele noastre de la sine. Aceasta este lumea pe care o pregătim, Winston. O lume de victorie după victorie, triumf după triumf după triumf: o apăsare nesfârșită, apăsare, apăsare asupra nervului puterii.”

Paternitatea

O’Brien respinge ca fiind o prostie perspectiva lui Winston Smith că Big Brotherși Partidul pot fi răsturnați, pentru că el este membru al Partidului Intern și nu un revoluționar al Frăției. La Miniluv, O’Brien îl torturează pe Winston pentru a-l vindeca de nebunia sa politică: credința că există o realitate obiectivă care este externă realității partidului. În conversațiile lor în camera de tortură, el îi spune lui Winston că acea Carte a fost scrisă de un comitet care l-a inclus pe el însuși. Când Winston îl întreabă pe O’Brien dacă respectiva Carte este adevărată, el răspunde: „Ca descriere, da. Programul pe care îl prezintă este însă un nonsens.”[15]

Semnificaţie

Eric Cheyfitz a remarcat că „oricare ar fi funcția [acestei cărți] în cadrul intrigii romanului, Orwell își folosește elaborarea extinsă în roman pentru apuncta politic prezentul anului 1949 și viitorul pe care și-l imaginează că evoluează din acest prezent. 16]

Cartea a fost descrisă ca o parodie și o critică a Revoluției trădate: ce este Uniunea Sovietică și unde se duce? (1937), de Leon Troțki;[17] și The Managerial Revolution (1941), de James Burnham, un fost troțkist.[18][19]

Referințe

13. Orwell, George. Nineteen Eighty-Four (1949), London:The Folio Society, 2001, p.193.
14. Slater, Ian (2003). Orwell: The Road to Airstrip One. McGill-Queen’s University Press. pp. 215–216. ISBN 9780773526228.
15. Orwell, George Nineteen Eighty-Four (1949) in the omnibus George Orwell (1980) Book Club Associates London, p. 894.
16. Cheyfitz, Eric (10 February 2017). The Disinformation Age: The Collapse of Liberal Democracy in the United States. Taylor & Francis. p. 2. ISBN 978-1-351-83908-2.
17. Decker, James M. (2009). „George Orwell’s 1984 and Political Ideology”. In Bloom, Harold (ed.). George Orwell, Updated Edition. Infobase Publishing. p. 137. ISBN 978-1-4381-1300-5.
18. Freedman, Carl (2002). The Incomplete Projects: Marxism, Modernity, and the Politics of Culture. Wesleyan University Press. pp. 183–184. ISBN 978-0-8195-6555-6.
19. Maddison, Michael (1961). „1984: A Burnhamite Fantasy?”. The Political Quarterly. 32 (1): 71–79. doi:10.1111/j.1467-923X.1961.tb00429.x. ISSN 1467-923X.

(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)