George Orwell – 1984 (15 – Plimbarea)

De undeva, din partea de jos a unui pasaj, mirosul de cafea prăjită – cafea adevărată, nu cafea Victory – ieșea plutind în stradă. Winston se opri involuntar. Poate două secunde se întorsese în lumea pe jumătate uitată a copilăriei sale. Apoi o uşă s-a trântit, părând că a tăiat mirosul la fel de brusc ca un sunet.

Mersese câțiva kilometri pe trotuare, iar ulcerul varicos îi pulsa. Era a doua oară în trei săptămâni când pierduse o seară la Centrul Comunitar: un act neplăcut, deoarece puteai fi sigur că numărul de prezențe la Centru a fost verificat cu atenție. În principiu, un membru al Partidului nu avea timp liber și nu era niciodată singur decât în ​​pat. Se presupunea că atunci când nu muncea, mânca sau dormea, va lua parte la un fel de recreere comunală: a face orice sugerează un gust pentru singurătate, chiar și a merge singur la plimbare, era întotdeauna ușor periculos. Exista un cuvânt pentru aceasta în Noualimbă: PROPRIĂVIAȚĂ se numea, adică individualism și excentricitate. Dar în această seară, când a ieșit din Minister, balsamul aerului de aprilie îl ispitise. Cerul era de un albastru mai cald decât îl văzuse oricând în acel an și, deodată, seara lungă și zgomotoasă de la Centru, jocurile plictisitoare și epuizante, prelegerile, camaraderia scârțâitoare unsă de gin, păruseră intolerabile. Dintr-un impuls, se îndepărtase de stația de autobuz și se îndreptase spre labirintul Londrei, mai întâi spre sud, apoi spre est, apoi din nou spre nord, pierzându-se pe străzi necunoscute și cu greu deranjat de direcție în care mergea.

„Dacă există speranță”, scrisese el în jurnal, „ea stă în proli”. Cuvintele îi reveneau mereu, declarație a unui adevăr mistic și a unei absurdități palpabile. Se afla undeva în mahalalele vagi, de culoare maro, la nord și la est de ceea ce fusese cândva Gara Saint Pancras. Mergea pe o stradă pietruită de case mici cu două etaje, cu uși răvășite, care dădeau direct pe trotuar și care sugerau cumva în mod curios găuri de șobolani. Erau bălți de apă murdară ici și colo printre pietricele. Înăuntrul și în afara ușilor întunecate și pe alei înguste care se ramificau de o parte și de alta, oamenii roiau în număr uimitor – fete în plină floare, cu gura rujată grosolan și tineri care le urmăreau pe fete, și femei buhăite bălăngănindu-se care se îți dezvăluiau cum vor arăta fetele peste zece ani, și bătrâne făpturi încovoiate care se târau pe picioarele zdrențuite, și copii desculți care se jucau în bălți și apoi se împrăștiau la țipetele furioase ale mamelor lor. Cam un sfert din geamurile de pe stradă fuseseră sparte și peticite. Majoritatea oamenilor nu îi acordau nicio atenție lui Winston; câțiva îl priveau cu un fel de curiozitate prudentă. Două femei monstruoase cu antebrațele roșu cărămiziu încrucișate pe șorțuri vorbeau în afara ușii. Winston prinse fragmente de conversație în timp ce se apropia.

„„Da”, îi spun, „asta e foarte bine”, spun. „Dar dacă ai fi fost în locul meu, ai fi făcut la fel. E ușor de criticat”, spun, ”dar tu nu ai aceleași probleme ca ale mele.””

„Ah”, spuse cealaltă, „așa e. Ai dreptate.”

Vocile stridente se opriră brusc. Femeile îl studiau într-o tăcere ostilă în timp ce trecea pe lângă ele. Dar nu era chiar ostilitate; doar un fel de precauție, o înțepenire de moment, ca la trecerea unui animal necunoscut. Salopeta albastră a Partidului nu putea fi o priveliște obișnuită pe o stradă ca aceasta. Într-adevăr, nu era înțelept să fii văzut în astfel de locuri, cu excepția cazului în care ai afaceri concrete acolo. Patrulele s-ar putea să te oprească dacă se întâmplă să dai peste ei. ”Pot să văd actele, tovarășe? Ce faci aici? La ce oră ai plecat de la muncă? Acesta este drumul tău obișnuit spre casă?” — și așa mai departe, și așa mai departe. Nu că ar fi existat vreo regulă împotriva mersului pe jos spre casă pe un traseu neobișnuit: dar era suficient să atragi atenția asupra ta dacă Poliția Gândirii afla despre asta.

Dintr-o dată toată strada începu să se agite. Se auzeau strigăte de avertizare din toate părțile. Oamenii se trăgeau în prag ca niște iepuri. O tânără sări dintr-o ușă în fața lui Winston, luă un copil mic care se juca într-o băltoacă, îl înfășură în șorțul ei și sărit din nou înapoi, totul dintr-o singură mișcare. În aceeași clipă, un bărbat într-un costum negru ca o armonică, care ieșise de pe o alee laterală, alergă spre Winston, arătând entuziasmat spre cer.

„Vaporul!” strigă el. „Ai grijă, șefu! Dă peste cap! Întinde-te repede!”

„Vaporul” era o poreclă pe care, din anumite motive, profesioniștii o foloseau pentru bombele cu rachete. Winston se aruncă prompt pe burtă. Profeții aveau aproape întotdeauna dreptate când îți dădeau un astfel de avertisment. Păreau să posede un fel de instinct care le spunea cu câteva secunde înainte când venea o rachetă, deși se presupune că rachetele călătoreau mai repede decât sunetul. Winston îşi strânse antebraţele deasupra capului. Se auzi un vuiet care părea să facă să se ridice pavajul; o ploaie de obiecte luminoase îl loviră pe spate. Când se ridică, descoperi că era acoperit cu fragmente de sticlă de la cea mai apropiată fereastră.

Plecă mai departe. Bomba demolase un grup de case la 200 de metri în sus de stradă. Un val negru de fum atârna pe cer, iar sub el un nor de praf de tencuială în care o mulțime se forma deja în jurul ruinelor. În fața lui era o grămadă mică de tencuială întinsă pe trotuar, iar în mijlocul ei putea vedea o ​​dungă roșie aprinsă. Când se ridicase, văzuse că era o mână de om tăiată de la încheietură. În afară de ciotul însângerat, mâna era atât de complet albă încât semăna cu un ghips.

O aruncă în jgheab și apoi, pentru a evita mulțimea, coti pe o stradă laterală la dreapta. În trei sau patru minute, ieșise din zona afectată de bombă, iar viața sordidă de pe străzi se desfășura ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Erau aproape orele douăzeci, iar magazinele de băuturi pe care le frecventau prolii („pub-uri”, le spuneau ei) erau pline de clienți. Din ușile lor batante murdare, deschizându-se și închizându-se la nesfârșit, ieșea un miros de urină, rumeguș și bere acră. Într-un unghi format de o casă proeminentă, trei bărbați stăteau foarte apropiați unul de celălalt, cel din mijloc ținând un ziar îndoit pe care ceilalți doi îl studiau peste umărul lui. Chiar înainte de a fi suficient de aproape pentru a distinge expresia de pe fețele lor, Winston putu vedea concentrarea în fiecare linie a corpului lor. Era, evident, o știre serioasă pe care o citeau. Se afla la câțiva pași de ei când, brusc, grupul se despărți și doi dintre bărbați intrară într-o altercație violentă. Pentru o clipă, păreau aproape pe punctul de a se lovi.

„Nu poți să asculți dracului ce îți spun? Îți spun că niciun număr care se termină cu șapte nu a ieșit câștigător de peste paisprezece luni!”

„Ba da, așa e!”

„Ba nu e așa! Le-am notat pe toate de peste doi ani pe o foaie de hârtie. Le scriu în jos în mod regulat ca ceasu’. Și îți spun, niciun număr care se termină cu șapte…”

„Da, un șapte a ieșit! Aș putea aproape să-ți spun nenorocitul de număr. Se termina în patru zero șapte. Era în februarie, a doua săptămâna din februarie.”

„Februarie pe mă-ta! Am scris totul negru pe alb. Și îți spun, niciun număr…”

„Oh, mai lasă-mă!” spuse al treilea bărbat.

Vorbeau despre loterie. Winston se uită înapoi după cetrăbătuse treizeci de metri. Încă se certau, cu fețe vii și pasionate. Loteria, cu plăți săptămânale cu premii uriașe, era singurul eveniment public căruia prolii îi acordau o atenție deosebită. Erau probabil câteva milioane de proli pentru care Loteria a fost principalul, dacă nu singurul motiv de a rămâne în viață. Era încântarea lor, nebunia lor, calmantul lor, stimulatorul lor intelectual. În ceea ce privește Loteria, chiar și oamenii care abia știau să citească și să scrie păreau capabili de calcule complicate și de fapte uluitoare ale memoriei. Exista un întreg trib de oameni care își câștigau existența pur și simplu vânzând sisteme, prognoze și amulete norocoase. Winston nu avea nicio legătură cu derularea Loteriei, care era gestionată de Ministerul Abundenței, dar era conștient (într-adevăr, toată lumea din partid era conștientă) că premiile erau în mare măsură imaginare. Se plăteau efectiv doar sume mici, câștigătorii premiilor mari fiind persoane inexistente. În absența unei intercomunicații reale între o parte a Oceaniei și alta, acest lucru nu era greu de aranjat.

Dar dacă exista speranță, aceasta era în proli. Trebuia să te agăți de asta. Când o exprimi în cuvinte, sună rezonabil: când te uiți la ființele umane care trec pe lângă tine pe trotuar, devine un act de credință. Strada în care cotise curgea în jos. Avea sentimentul că a mai fost în acest cartier și că există o arteră principală nu departe de acolo. De undeva din față se auzeau voci zgomotoase. Strada coti bruscă și apoi se sfârși într-un șir de trepte care coborau într-o alee scufundată, unde câțiva tarabagii vindeau legume cu aspect obosit. În acest moment Winston își aminti unde se afla. Aleea ducea în strada principală și la următoarea cotitură, la nu mai mult de cinci minute, era magazinul de vechituri de unde cumpărase jurnalul gol, care era acum jurnalul lui. Și într-un mic magazin de papetărie, nu departe, își cumpărase suportul pentru toc și sticla de cerneală.

Sursa: George Orwell – 1984. Traducere Nicolae Sfetcu.

© 2022 MultiMedia Publishing