Home » Articole » Articole » Artă » Literatură » George Orwell – 1984 (6 – Crima gândirii)

George Orwell – 1984 (6 – Crima gândirii)

postat în: Literatură 0

Cu acei copii, se gândi el, acea femeie nenorocită trăiește probabil într-o teroare permanentă. Peste un an, doi ani, o vor urmări zi și noapte pentru simptome de neortodoxie. Aproape toți copiii din zilele noastre sunt oribili. Ceea ce este cel mai rău este că prin intermediul unor organizații precum Spionii au fost transformați sistematic în mici sălbatici neguvernabili, și totuși acest lucru nu a declanșat în ei nicio tendință de a se răzvrăti împotriva disciplinei Partidului. Dimpotrivă, adorau Partidul și tot ce era legat de acesta. Cântecele, procesiunile, bannerele, drumețiile, instrucția cu puști false, urletele de sloganuri, închinarea la Big Brother — toate erau un fel de joc glorios pentru ei. Toată ferocitatea lor era direcționată spre exterior, împotriva dușmanilor statului, împotriva străinilor, trădătorilor, sabotorilor, criminalilor în gând. Era aproape normal ca oamenii de peste treizeci de ani să le fie frică de proprii copii. Și pe un motiv întemeiat, pentru că nu trecea nicio săptămână fără ca „The Times” să nu conțină un paragraf care să descrie felul în care un mic denunțător care asculta cu urechea – „copil erou” era expresia folosită în general – să nu fi auzit o remarcă compromițătoare și să-și fi denunțat părinții în fața Poliției Gândului.

Durerea cauzată de praștie dispăruse. Își luă tocul cu jumătate de inimă, întrebându-se dacă ar mai putea găsi ceva de scris în jurnal. Deodată, începu să se gândească din nou la O’Brien.

Cu ani în urmă — cât timp a trecut? Trebuie să fie șapte ani – visase că se plimba printr-o cameră în întuneric beznă. Și cineva care stătea lângă el îi spusese în timp ce trecea: „Ne vom întâlni într-un loc unde nu este întuneric.” A spus-o foarte liniștit, aproape normal – o declarație, nu o comandă. Mersese mai departe fără să se oprească. Ceea ce era curios a fost că la acea vreme, în vis, cuvintele nu-i făcuseră prea multă impresie. Abia mai târziu, treptat, păreau să capete importanță. Nu-și putea aminti acum dacă înainte sau după vis îl văzuse pe O’Brien pentru prima dată, și nici nu-și putea aminti când identificase pentru prima dată vocea ca fiind a lui O’Brien. Dar, în orice caz, identificarea exista. O’Brien a fost cel care îi vorbise din întuneric.

Winston nu reușise niciodată să se simtă sigur – chiar și după schimbul scurt de priviri de azi dimineață, era încă imposibil să fie sigur dacă O’Brien era un prieten sau un dușman. Nici măcar nu părea să conteze foarte mult. Existase o legătură de înțelegere între ei, mai importantă decât afecțiunea sau partizanismul. „Ne vom întâlni într-un loc unde nu este întuneric”, spusese el. Winston nu știa ce înseamnă, doar că într-un fel sau altul se va împlini.

Vocea de pe teleecran se opri. Un sunet ascuțit de trâmbiță, clar și frumos, pluti în aerul stătut. Vocea continuă răpănitor:

”Atenţie! Atenție, vă rog! O știre a sosit în acest moment de pe frontul Malabar. Forțele noastre din India de Sud a câștigat o victorie glorioasă. Sunt autorizat să spun că acțiunea pe care o raportăm acum poate aduce războiul la o distanță măsurabilă de sfârșitul lui. Iată știrile…”

Vin vești proaste, gândi Winston. Și desigur, după o descriere sângeroasă a anihilării unei armate eurasiatice, cu cifre uimitoare de morți și prizonieri, a venit anunțul că, de săptămâna viitoare, rația de ciocolată va fi redusă de la treizeci la douăzeci de grame.

Winston râgâi din nou. Ginul își făcea efectul, lăsând o senzație de dezumflare. Teleecranul — poate pentru a sărbători victoria, poate pentru a șterge amintirea ciocolatei pierdute — a izbucnit în ”Oceania, pentru tine”. Trebuia să asculți atent. Cu toate acestea, în poziția sa actuală era invizibil.

”Oceania, pentru tine” făcu loc unei muzici mai ușoare. Winston se apropie de fereastră, rămânând cu spatele la teleecran. Ziua era încă rece și senină. Undeva departe, o rachetă bombă a explodat cu un vuiet surd, reverberat. Aproximativ douăzeci sau treizeci cădeau în fiecare săptămână în Londra în prezent.

Jos, în stradă, vântul răsucea afișul rupt încoace și încolo, iar cuvântul SOCING apărea și dispărea. Socing. Principiile sacre ale Socing. Noualimbă, dublagândire, mutabilitatea trecutului. Se simțea de parcă rătăcea prin pădurile de pe fundul mării, pierdut într-o lume monstruoasă în care el însuși era monstrul. Era singur. Trecutul era mort, viitorul era de neimaginat. Ce certitudine avea că o singură creatură umană care trăiește acum era de partea lui? Și ce fel de a ști că dominarea Partidului nu va rezista PENTRU TOTDEAUNA? Ca un răspuns, cele trei sloganuri de pe fața albă a Ministerului Adevărului i-au revenit în minte:

RĂZBOIUL ESTE PACE

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

IGNORANȚA ESTE PUTERE

Scoase din buzunar o bucată de douăzeci și cinci de cenți. Și acolo, cu litere minuscule clare, erau înscrise aceleași lozinci, iar pe cealaltă față a monedei era capul Big Brother. Chiar și din monedă, ochii te urmăreau. Pe monede, pe timbre, pe coperțile cărților, pe bannere, pe afișe și pe ambalajele unui pachet de țigări — peste tot. Întotdeauna ochii te privesc și vocea te învăluie. Dormind sau treaz, lucrând sau mâncând, în interior sau în aer liber, în baie sau în pat – fără scăpare. Nimic nu era al tău, cu excepția celor câțiva centimetri cubi din interiorul craniului tău.

Soarele se deplasase, iar nenumăratele ferestre ale Ministerului Adevărului, cu lumina nemaistrălucind asupra lor, arătau sumbre ca firidele unei cetăți. Inima îi tresări în fața imensei forme piramidale. Era prea puternică, nu putea fi luată cu asalt. O mie de bombe-rachetă nu ar fi doborât-o. Se întrebă din nou pentru cine scrie jurnalul. Pentru viitor, pentru trecut, pentru o epocă posibil imaginară. Și în fața lui nu stătea moartea, ci anihilarea. Jurnalul ar fi redus la cenuşă, iar el însuşi la vapori. Doar Poliția Gândirii ar citi ceea ce a scris el, înainte să l ștergă din existență și din memorie. Cum ai putea să faci apel la viitor, când nicio urmă a ta, nici măcar un cuvânt anonim mâzgălit pe o bucată de hârtie, nu ar putea supraviețui fizic?

Teleecranul sună ora paisprezece. Trebuia să plece în zece minute. Trebuia să se întoarcă la serviciu până la paisprezece și jumătate.

În mod curios, sunetul de ora exactă părea să-i fi dat puteri noi. Era o fantomă singură care rostea un adevăr pe care nimeni nu l-ar fi auzit vreodată. Dar atâta timp cât îl rostea, într-un fel obscur, continuitatea nu era întreruptă. Nu făcându-te auzit, ci rămânând sănătos la minte, duceai mai departe moștenirea omenirii. Se întoarse la masă, își înmuie tocul și scrise:

Pentru viitor sau pentru trecut, pentru un timp în care gândirea este liberă, când oamenii sunt diferiți unii de alții și nu trăiesc singuri – pentru un timp în care adevărul există și ceea ce se face nu poate fi anulat:

Din epoca uniformității, din epoca singurătății, din epoca lui Big Brother, din epoca dubleigândiri — salutări!

Era deja mort, reflectă el. I se părea că abia acum, când începuse să-și poată formula gândurile, făcuse pasul decisiv. Consecințele fiecărui act sunt incluse în actul însuși. Scrise:

Crimagândirii nu implică moartea: crimagândirii ESTE moartea.

Acum se recunoscuse ca un om mort devenise important să rămână în viață cât mai mult posibil. Două degete ale mâinii drepte erau pătate de cerneală. Era exact genul de detaliu care ar putea să te trădeze. Un fanatic oarecare din Minister (o femeie, probabil: cineva ca femeia cu părul nisipiu sau fata cu părul negru de la Departamentul de Ficțiune) ar putea începe să se întrebe de ce a scris în timpul prânzului, de ce a folosit un toc perimat, CE a scris — și apoi să lase un indiciu acolo unde trebuie. Se duse la baie și curăță cu grijă cerneala cu săpunul maro închis, care îți zgâria pielea ca șmirghelul și, prin urmare, era potrivit pentru acest scop.

Puse jurnalul deoparte în sertar. Era destul de inutil să se gândească să îl ascundă, dar putea măcar să verifice dacă existența lui fusese descoperită sau nu. Un fir de păr întins peste marginile paginilor ar fi fost prea evident. Cu vârful degetului luă un grăunte de praf albicios identificabil și îl depusr pe colțul copertei, de unde ar fi fost scuturat în cazul în care cartea ar fi fost mșcată.

Sursa: George Orwell – 1984. Traducere Nicolae Sfetcu. © 2021 MultiMedia Publishing

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *