George Orwell – 1984 (5 – Doamna Parsons)

Când își puse mâna pe clanța ușii, Winston văzu că lăsase jurnalul deschis pe masă. JOS CU BIG BROTHER era scris peste tot, cu litere aproape suficient de mari pentru a fi lizibile în toată camera. Ceea ce făcuse era un lucru de neconceput de stupid. Dar, își dădu seama chiar și în panică, nu dorise să păteze hârtia cremoasă închizând jurnalul în timp ce cerneala era udă.

Își trase răsuflarea și deschise ușa. Instantaneu, un val cald de ușurare îl străbătu. O femeie palidă, epuizată, cu părul firav și o față inexpresivă, stătea în fața ușii.

„Oh, tovarășe,” începu ea cu un fel de voce mohorâtă, plângătoare, „Mi s-a părut că te-am auzit intrând. Crezi că ai putea să vii și să arunci o privire la chiuveta noastră din bucătărie? S-a blocat și…”

Era doamna Parsons, soția unui vecin de la același etaj. („Doamnă” era un cuvânt oarecum nerecomandat de Partid – trebuia să numești la toate femeile „tovarășă” – dar la unele femei se folosea instinctiv.) Era o femeie de aproximativ treizeci de ani, dar arăta mult mai în vârstă. Aveai impresia că în cutele feței ei era praf. Winston a urmat-o pe coridor. Aceste lucrări de reparații de amatori erau o iritare aproape zilnică. În Victory Mansions erau apartamente vechi, construite în 1930 sau în jurul acelui an, și se prăbușeau. Tencuiala se măcina constant de pe tavane și pereți, țevile se spărgeau la fiecare îngheț dur, acoperișul se crăpa ori de câte ori era zăpadă, aburul din sistemul de încălzire funcționa de obicei la jumătate când nu era închis complet din motive de economie. Reparațiile, cu excepția celor pe care le puteai face pentru tine, trebuiau să fie aprobate de comitete aflate la distanță care puteau să amâne și repararea unui geam timp de doi ani.

„Desigur, doar pentru că Tom nu e acasă”, spuse vag doamna Parsons.

Apartamentul soților Parsons era mai mare decât al lui Winston și mirosea într-un mod diferit. Totul avea un aspect bătut, călcat în picioare, de parcă locul tocmai ar fi fost vizitat de un animal violent. Echipamentele pentru jocuri impedimenta — bastoane de hochei, mănuși de box, o minge de fotbal explozită, o pereche de pantaloni scurți transpirați întoarse pe dos — se găseau peste tot pe pardoseală, iar pe masă era o grămadă de vase murdare și caiete cu colțurile îndoite. Pe pereți erau bannere stacojii ale Ligii Tineretului și Spionilor și un afiș la dimensiunea normală cu Big Brother. Era mirosul obișnuit de varză fiartă, obișnuit pentru întreaga clădire, dar era răspândit de un miros mai ascuțit de sudoare, care – se știa asta de la prima adulmecare, deși era greu de spus cum – era transpirația unei persoane care nu este prezentă în acest moment. Într-o altă cameră, cineva cu un pieptene și o bucată de hârtie igienică încerca să țină tonul cu muzica militară care încă mai apărea pe ecran.

„Sunt copiii”, spuse doamna Parsons, aruncând o privire pe jumătate temătoare către uşă. „Nu au ieșit astăzi. Și, desigur-”

Avea obiceiul să-și termine brusc propozițiile la mijloc. Chiuveta din bucătărie era plină aproape până la refuz cu apă murdară, verzuie, care mirosea mai rău ca niciodată a varză. Winston îngenunche și examină îmbinarea unghiulară a țevii. Ura să-și folosească mâinile și ura să se aplece, ceea ce era întotdeauna susceptibil să-i provoace tuse. Doamna Parsons se uită neputincioasă.

„Desigur, dacă Tom ar fi fost acasă, ar fi rezolvat-o într-o clipă”, spuse ea. „El iubește așa ceva. Este atât de priceput cu mâinile, Tom este.”

Parsons era colegul lui Winston la Ministerul Adevărului. Era un om gras, dar activ, de o prostie paralizantă, o masă de entuziasm imbecil – unul dintre acei fără dubii, devotați, de care depindea, mai mult chiar decât de Poliția Gândirii, stabilitatea Partidului. La treizeci și cinci de ani, tocmai fusese înlăturat fără voia lui din Liga Tineretului și, înainte de a termina cu Liga Tineretului, reușise să rămână în Spioni timp de un an peste vârsta legală. La minister a fost angajat într-un post subordonat pentru care nu era nevoie de inteligență, dar pe de altă parte era o figură de frunte în Comitetul pentru Sport și în toate celelalte comitete angajate în organizarea de drumeții comunitare, demonstrații spontane, campanii de economisire și activități voluntare în general. Te putea informa cu mândrie liniștită, între două fumuri de pipă, că fusese prezent la Centrul Comunitar în fiecare seară în ultimii patru ani. Un miros copleșitor de transpirație, un fel de mărturie inconștientă a efortului vieții lui, îl urmărea oriunde mergea și chiar rămânea în spatele lui după ce pleca.

„Ai o cheie?” întrebă Winston, arătând piulița de pe articulația unghiulară.

„O cheie”, răspunse doamna Parsons, devenind imediat nevertebrată. „Nu știu, sunt sigur. Poate copiii…”

Se auzi un tropăit de cizme și o nouă suflare pe pieptene, în timp ce copiii intrară în sufragerie. Doamna Parsons aduse cheia. Winston scoase apa și îndepărtă cu dezgust cheagul de păr uman care blocase țeava. Își curăță degetele cât putu de bine în apa rece de la robinet și reveni în cealaltă cameră.

„Sus mâinile!” strigă o voce sălbatică.

Un băiat frumos, cu aspect dur, de nouă ani, apăru din spatele mesei și îl amenința cu un pistol automat de jucărie, în timp ce sora lui mai mică, cu vreo doi ani mai mică, făcea același gest cu o bucată de lemn. Amândoi erau îmbrăcați în pantaloni scurți albaștri, cămăși gri și batice roșii care erau uniforma Spionilor. Winston își ridică mâinile deasupra capului, dar cu un sentiment neliniștit, comportamentul băiatului era atât de vicios încât părea mai mult decât un joc.

„Ești un trădător!” strigă băiatul. „Ești un criminal de gândire! Ești un spion eurasiatic! O să te împușc, o să te vaporizez, o să te trimit la saline!”

Dintr-o dată săriră amândoi în jurul lui, strigând „Tradător!” și „Gânduri criminale!”, fetița imitându-și fratele la fiecare mișcare. Era oarecum înspăimântător, ca și jocul puilor de tigru care în curând vor crește și vor deveni mâncători de oameni. În ochiul băiatului era un fel de ferocitate calculată, o dorință destul de evidentă de a-l lovi sau de a-l lovi cu piciorul pe Winston, și o conștientizarea că era aproape suficient de mare pentru a face acest lucru. Era bine că nu era un pistol adevărat pe care îl ținea în mână, se gândi Winston.

Ochii doamnei Parsons s-au mutat nervos de la Winston la copii și înapoi. În lumina mai bună a sufrageriei, a observat cu interes că în cutele feței ei era praf.

„Devin atât de zgomotoși”, spuse ea. „Sunt dezamăgiți pentru că nu au putut merge să vadă spânzurarea, asta este. Sunt prea ocupată să îi duc, iar Tom nu se va întoarce la timp de la muncă.”

„De ce nu putem să mergem să vedem spânzurarea?”, răcni băiatul cu vocea lui plină.

„Vrem să vedem spânzurarea! Vrem să vedem spânzurarea!’, scandă fetița, încă țopăind în jur.

Câțiva prizonieri eurasiatici, vinovați de crime de război, urmau să fie spânzurați în parc în acea seară, își aminti Winston. Acest lucru se întâmpla cam o dată pe lună și era un spectacol popular. Copiii cereau mereu să fie duși să-l vadă. Își luă rămas bun de la doamna Parsons și se îndreptă spre uşă. Dar nu coborâse nici șase trepte pe coridor când ceva îl lovi în ceafă, o lovitură agonizant de dureroasă. Era ca și cum un fir înroșit i-ar fi fost înfipt în el. Se întoarse exact la timp ca să o vadă pe doamna Parsons trăgându-și fiul înapoi în prag, în timp ce băiatul punea în buzunar o praștie.

„Goldstein!” urla băiatul în timp ce ușa se închise în fața lui. Dar ceea ce l-a frapat cel mai mult pe Winston a fost expresia de spaimă neputincioasă de pe chipul cenușiu al femeii.

Înapoi în apartament, trecu repede pe lângă teleecran și se așeză din nou la masă, frecându-și în continuare gâtul. Muzica de pe ecranul monitorului se oprise. În schimb, o voce militară întretăiată citea, cu un fel de bucurie brutală, o descriere a armamentului noii Cetăți Plutitoare care tocmai fusese ancorată între Islanda și Insulele Feroe.