„Capitolul I: Ignoranța este forță” și „Capitolul III: Războiul este pace” din cartea fictivă ”Teoria și practica colectivismului oligarhic” inclusă în 1984 a lui George Orwell, sunt sloganuri de partid; O’Brien se referă mai târziu la capitolele care prezintă un program pentru răsturnarea Partidului. (Capitolul II, este probabil intitulat „Libertatea este sclavie” după un slogan al Partidului, nu este detaliat în roman.)
„Ignoranța este puterea” detaliază lupta de clasă perpetuă caracteristică societăților umane; începând cu observația istorică a ideii că societățile s-au împărțit întotdeauna ierarhic în clase și caste sociale: Înalta (care domnește); Mijlocia (care muncesc pentru, și tânjesc să înlocuiască pe Înalți) și Joasă (al cărei scop este supraviețuirea zilnică). Ciclic, Mijlocii îi detronează pe Înalți, folosindu-se de ce de Jos. La preluarea puterii, totuși, Mijlocia (noua clasă Înaltă) îi transformă la loc pe cei de Jos în servitutea lor obișnuită. În acest caz, clasele repetă perpetuu ciclul, când clasa de Mijloc vorbește clasei Joase de „dreptate” și de „frăție umană” pentru a deveni conducătorii clasei Înalte.
Ian Slater scrie că Goldstein depășește credințele lui George Orwell în lucrările anterioare, precum Fiica unui cler, în care Mijlocia pretinde că crede în egalitate. În Ferma animalelor, statul a căutat puterea de a îmbunătăți societatea, dar odată ce progresele tehnologice fac posibilă egalitatea, Mijlocia își abandonează promisiunile anterioare, deoarece socialismul nu face decât să împiedice obiectivele lor; devin în mod explicit tiranici și în mod deschis ostili egalității. Noua retorică a Mijlociei devine Ingsoc și colectivism ierarhic. Această căutare a puterii goale, fără nicio pretenție de preocupare pentru egalitate, deosebește partidul de tiraniile anterioare, deși partidul îşi justifică iniţial controlul prin dăruire socialismului. Concentrându-se pe colectivism, partidul își poate consolida puterea și poate prezenta Ingsoc ca o continuare inevitabilă a capitalismului în care Joasa nu mai este exploatată. În realitate, castele sociale nu mai sunt necesare, iar colectivismul nu face decât să prelungească exploatarea Joasei. Slater afirmă că, deși O’Brien nu deține conacul său, el încă trăiește în lux în comparație cu castele inferioare. Odată ce partidul își consolidează puterea, toate justificările sunt abandonate. Partidul însuși este o meritocrație, nu ereditar. Acest lucru nu este înrădăcinat în egalitarism, ci în practicitate, deoarece Partidul realizează că continuarea sa depinde de puritatea ortodoxiei, mai degrabă decât de o linie de sânge.
Spre deosebire de scrierile anterioare al lui Orwell, exploatarea Partidului în acest caz este pe deplin intenționată. Slater scrie că Orwell a dorit să arate prin politica nerealistă a Partidului că autoritarismul modern era din ce în ce mai poftitor de putere de dragul puterii. Orwell credea că statele moderne ar putea genera dorințele Inchiziției spaniole nu numai de a controla oamenii, ci și de a le controla gândurile. Acest lucru ar putea fi realizat prin descoperiri tehnologice, cum ar fi teleecranul, o televiziune bidirecțională care permite supravegherea guvernamentală continuă a populației. Utilizarea eficientă a unei astfel de tehnologii pentru a controla populația necesită centralizare, iar cele patru ministere ale Oceaniei – Ministerele Adevărului, Păcii, Iubirii și Abundenței – satisfac această nevoie.
(Colectivismul oligarhic: piramida clasei sociale din Oceania în anul 1984.)
De obicei, proletarii nu sunt supuși propagandei. În schimb, de clasa de mijloc – Partidul Exterior – se teme de Partidul Interior. Pentru că proletarii au pierdut totul și nu au nimic, nu au viitor. Partidul, prin Ministerul Adevărului, practică revizionismul istoric, care le fură și proletyarilor trecutul. Privați de capacitatea de a învăța din istorie și de grijile viitorului, proletarii se găsesc într-o stare de prezent constant și sunt incapabili de revoluție. Pentru a preveni orice neortodoxie, Ministerul Adevărului folosește Noualimbă, o limbă sărăcită care face imposibilă erezia prin omiterea cuvintelor care ar putea-o exprima. Noualimbă reduce, de asemenea, gândirea la simple opuse, cum ar fi bine și „nebine”, o dihotomie intenționată care ascunde nuanța și ambiguitatea în timp ce promovează gândirea alb-negru. Membrii de partid sunt în continuare supuși unor obiceiuri mentale auto-înșelătoare, cum ar fi stopcrima („prostia preventivă”), care oprește gândirea în pragul gândirii periculoase din punct de vedere politic, și dublagândire, care permite simultan să existe și să creadă gânduri contradictorii fără a observa contradicția:
”… dar prin exercițiul dubleigândiri, el se convinge și că realitatea nu este încălcată … Să spună minciuni deliberate, crezând cu adevărat în ele, să uite orice fapt care a devenit incomod și apoi, când devine necesar, să revină din uitare atâta timp cât este nevoie, pentru a nega existența realității obiective și, în același timp, pentru a ține cont de realitatea pe care o neagă – toate acestea sunt indispensabile. Chiar și în utilizarea cuvântului dublagândire este necesar să se exercite dublagândire.”
(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)
Lasă un răspuns