George Orwell – 1984 (23 – Întâlnirile)

Winston se trezi primul. Se ridică și se uită la fața pistruiată, încă adormită și liniștită, cu palma ei drept pernă. Cu excepția gurii ei, nu o poți numi frumoasă. Era un rid sau două în jurul ochilor, dacă te uiți cu atenție. Părul scurt și închis la culoare era extraordinar de gros și moale. Îi trecu prin minte că încă nu știa numele ei de familie sau unde locuiește.

Trupul ei tânăr, puternic, acum neputincios în somn, trezi în el un sentiment de milă, ocrotitor. Dar tandrețea instinctivă pe care o simțise sub alun, în timp ce sturzul cânta, nu mai revenise. Îndepărtă salopeta și îi studie șoldul alb și neted. Pe vremuri, se gândi el, un bărbat se uita la corpul unei fete și simțea dorință și așa se sfârșea povestea. Dar în zilele de azi nu mai puteai avea dragoste pură sau dorință pură. Nicio emoție nu mai era pură, pentru că totul era amestecat cu frică și ură. Îmbrățișarea lor fusese o luptă, punctul culminant o victorie. A fost o lovitură dată Partidului. A fost un act politic.

”Mai putem veni încă o dată aici”, spuse Julia. „În general, este sigur să folosești orice ascunzătoare de două ori. Dar nu pentru încă o lună sau două, desigur.”

De îndată ce se trezise, comportamentul ei se schimbase. Devenise vigilentă și practică, se îmbrăcă, își înnodă centura stacojie în jurul taliei și începu să aranjeze detaliile călătoriei spre casă. Părea firesc să lase asta în seama ei. Evident, avea o viclenie practică care îi lipsea lui Winston și, de asemenea, părea să aibă o cunoaștere exhaustivă a zonei rurale din jurul Londrei, din nenumăratele drumeții în comunitate. Ruta pe care i-o dădu era destul de diferită de cea pe care venise el și îl duse într-o altă gară. „Să nu te întorci niciodată acasă în același mod în care ai venit”, spusese ea, enunțând un principiu general important. Ea plecase prima, iar Winston trebuise să aștepte o jumătate de oră înainte de a o urma.

Numise un loc unde se puteau întâlni după muncă, peste patru seri. Era o stradă într-unul dintre cartierele mai sărace, unde era o piață deschisă, care era în general aglomerată și zgomotoasă. Ea se va plimba în jurul tarabelor, prefăcându-se că se uită după șireturi sau ață de cusut. Dacă va considera că zona este fără probleme, își va sufla nasul când el se apropie; altfel trebuia să treacă pe lângă ea fără să o recunoască. Dar, cu puțin noroc, în mijlocul mulțimii vor fi în siguranță să vorbească un sfert de oră și să aranjeze o altă întâlnire.

”Și acum trebuie să plec”, spuse ea de îndată ce el îi înțelese instrucțiunile. ”Mă întorc la nouăsprezece și jumătate. Trebuie să dedic două ore pentru Ligii Junior Anti-Sex, să împart pliante sau așa ceva. Nu-i așa că este scârbos? Uită-te la părul meu, te rog. Am vreo crenguță în păr? Ești sigur? Atunci la revedere, iubitul meu, la revedere!”

Ea s-a aruncat în brațele lui, l-a sărutat aproape violent și o clipă mai târziu și-a croit drum printre puieți și a dispărut în pădure cu foarte puțin zgomot. Nici acum nu-i aflase numele de familie sau adresa. Dar nu conta, pentru că era de neconceput să se întâlnească vreodată în interior sau să schimbe orice fel de comunicare scrisă.

După această întâmplare, nu s-au mai întors niciodată la poiana din pădure. În cursul lunii mai a mai existat o singură ocazie în care au reușit efectiv să facă dragoste. Era într-o altă ascunzătoare cunoscută de Julia, clopotnița unei biserici ruinate într-o zonă aproape pustie, unde o bombă atomică căzuse cu treizeci de ani mai devreme. Era o bună ascunzătoare când ajungeai acolo, dar drumul până acolo era foarte periculos. În rest, se puteau întâlni doar pe străzi, în câte un loc diferit în fiecare seară, și întotdeauna nu mai mult de o jumătate de oră. Pe stradă, de obicei se putea vorbi, dar doar conform unei strategii specifice. În timp ce coborau pe trotuarele aglomerate, nu prea apropiați și niciodată privind unul la celălalt, purtau o conversație curioasă, intermitentă, care pornea și se stingea ca razele unui far, întreruptă brusc de fiecare dată de apropierea unei uniforme de partid sau a unui teleecran, apoi o reluau din nou câteva minute mai târziu, de la mijlocul unei propoziții, apoi terminau brusc în timp ce se despărțeau la locul convenit, apoi o reluau aproape fără introducere în ziua următoare. Julia părea să fie destul de obișnuită cu acest tip de conversație, pe care ea o numea „discuție în rate”. Era, de asemenea, surprinzător de pricepută să vorbească fără să-și miște buzele. Doar o singură dată în aproape o lună de întâlniri nocturne au reușit să schimbe un sărut. Mergeau în tăcere pe o stradă laterală (Julia nu vorbea niciodată când erau departe de străzile principale) când s-a auzit un vuiet asurzitor, pământul s-a zguduit și aerul s-a întunecat, iar Winston s-a trezit întins pe o parte, învinețit și îngrozit. O rachetă-bombă trebuie să fi căzut destul de aproape. Deodată, a devenit conștient de chipul Juliei, la câțiva centimetri de a lui, alb de moarte, precum creta. Până și buzele ei erau albe. Era moartă! A strâns-o de el și a descoperit că săruta o față caldă. Dar un praf se interpuses între buzele lor. Ambele fețe erau acoperite din belșug cu tencuială.

Sursa: George Orwell – 1984. Traducere Nicolae Sfetcu. © 2022 MultiMedia Publishing