George Orwell – 1984 (30 – Partidul)

Nu i-ar fi trecut prin cap că o acțiune care este ineficientă devine astfel lipsită de sens. Dacă iubeai pe cineva, îl iubeai și, când nu aveai nimic altceva de dat, îi ofereai totuși dragoste. Când ultima bucată de ciocolată dispăruse, mama lui își strânsese copilul în brațe. Nu a fost de folos, nu a schimbat nimic, nu a produs mai multă ciocolată, nu a evitat moartea copilului sau a ei; dar i s-a părut firesc să o facă. Femeia refugiată din barcă îl acoperise și pe băiețel cu brațul ei, care nu era mai de folos împotriva gloanțelor decât o foaie de hârtie. Lucrul îngrozitor pe care l-a făcut Partidul a fost să te convingă că simplele impulsuri, simplele sentimente, nu aveau nicio importanță, în timp ce îți răpeau toată puterea asupra lumii materiale. Odată ajuns în strânsoarea Partidului, ceea ce simțai sau nu simțeai, ceea ce făceai sau te abțineai să faci, literalmente nu făcea nicio diferență. Orice s-a întâmplat, dispăreai și nici de tine, nici de acțiunile tale nu se mai auzea niciodată. Erai scos din fluxul istoriei. Și totuși, pentru oamenilor de acum doar două generații acest lucru nu li s-ar fi părut extrem de important, pentru că nu încercau să schimbe istoria. Erau guvernați de loialități private pe care nu le puneau la îndoială. Ceea ce conta erau relațiile individuale și un gest complet neajutorat, o îmbrățișare, o lacrimă, un cuvânt rostit unui muribund, care putea avea valoare în sine. Proletarii, îi trecu brusc prin minte, au rămas în această stare. Nu erau loiali unui partid sau unei țări sau unei idei, ci erau loiali unul altuia. Pentru prima dată în viața lui, nu i-a mai disprețuit pe proletari și nu i-a mai considerat doar o forță inertă care, într-o zi, avea să prindă viață și să regenereze lumea. Proletarii au rămas oameni. Nu s-au împietrit în interior. Ei și-au păstrat emoțiile primitive pe care el însuși trebuia să le reînvețe printr-un efort conștient. Și, gândindu-se la asta, își aminti, fără relevanță aparentă, cum, cu câteva săptămâni în urmă, văzuse o mână tăiată întinsă pe trotuar și o aruncase cu piciorul în șanț ca și cum ar fi fost un cotor de varză.

„Proletarii sunt ființe umane”, spuse el cu voce tare. „Noi nu suntem oameni.”

„De ce nu?” întrebă Julia, care se trezise din nou.

Se gândi puţin. „Ți-a trecut vreodată prin minte”, spuse el, „că cel mai bun lucru pe care să-l facem ar fi să plecăm de aici înainte să fie prea târziu și să nu ne mai vedem niciodată?”

„Da, dragă, mi s-a întâmplat de mai multe ori. Dar nu am de gând să o fac, totuși.”

„Am fost norocoși”, spuse el, „dar nu mai poate dura foarte mult. Tu ești tânără. Arăți normal și inocent. Dacă te ferești de oameni ca mine, ai putea rămâne în viață încă cincizeci de ani.”

”Nu. M-am gândit la toate. Ce faci tu, o să fac și eu. Și să nu fii prea dezamăgit. Sunt destul de bună ca să rămân în viață.”

„S-ar putea să fim împreună încă șase luni – un an – nu știm. La final suntem siguri că vom fi despărțiți. Îți dai seama cât de singuri vom fi? Când, odată ce ne vor prinde, nu va mai exista nimic, literalmente nimic, din ceea ce oricare dintre noi poate face pentru celălalt. Dacă mărturisesc, te vor împușca, iar dacă refuz să mărturisesc, te vor împușca de asemenea Nimic din ceea ce pot să fac sau să spun, sau să mă abțin să spun, nu-ți va amâna moartea nici cu cinci minute. Niciunul dintre noi nu va ști dacă celălalt este în viață sau mort. Vom fi complet lipsiți de orice fel de putere. Singurul lucru care contează este că nu ar trebui să ne trădăm unul pe altul, deși nici asta nu poate face nici cea mai mică diferență.”

„Dacă vorbești de mărturisit”, spuse ea, „o vom face, e foarte clar. Toată lumea mărturisește mereu. Nu te poți abține. Ei te torturează.”

„Nu mă refer la mărturisire. Spovedania nu este trădare. Ceea ce spui sau faci nu contează: doar sentimentele contează. Dacă m-ar putea face să nu te mai iubesc, asta ar fi adevărata trădare.”

Ea se gândi bine. ”Nu pot face asta”, spuse ea în cele din urmă. „Este singurul lucru pe care nu îl pot face. Ei te pot face să spui orice — ORICE — dar nu te pot face să crezi. Ei nu pot intra în tine.”

„Nu”, spuse el puțin mai plin de speranță, „nu; asta este destul de adevărat. Ei nu pot intra în tine. Dacă simți că merită să fii om, chiar și atunci când nu poate avea niciun rezultat, i-ai învins.”

Se gândi la teleecranul cu urechea lui care nu adormea niciodată. Te-ar putea spiona zi și noapte, dar dacă ți-ai păstrat raționalitatea, i-ai putea învinge. Cu toată istețimea lor, nu stăpâniseră niciodată secretul de a afla ce gândește o altă ființă umană. Poate că asta era mai puțin adevărat când erai ajungeai efectiv în mâna lor. Nu se știa ce s-a întâmplat în interiorul Ministerului Iubirii, dar se putea ghici: torturi, droguri, instrumente fine care înregistrau reacțiile tale nervoase, uzura treptată prin insomnie și singurătate și întrebări persistente. Faptele, în orice caz, nu puteau fi ținute ascunse. Ar putea fi urmăriți prin investigații, ar putea fi storși prin tortură. Dar dacă scopul nu ar fi să rămână în viață, ci să rămână umani, ce diferență ar face în cele din urmă? Ei nu ți-ar putea modifica sentimentele: de altfel, nu le-ai putea modifica nici chiar tu, chiar dacă ai vrea. Ei puteau dezvălui în cele mai mari detalii tot ceea ce ai făcut, spus sau gândit; dar inima ta interioară, ale cărei lucrări era misterioasă chiar și pentru tine, ar rămânes inexpugnabilă.

Sursa: George Orwell – 1984. Traducere Nicolae Sfetcu. © 2022 MultiMedia Publishing