Isaac Newton a fost capabil să traducă într-un formalism matematic închis atât presupozițiile ontologice prezente în logica aristoteliană, cât și reducerea materialistă a realității pentru a supraviețui extensia – recunoscând în acest fel actualitatea ca mod unic de existență a lucrurilor. El a făcut acest lucru cu ajutorul metafizicii atomice. În secolele V și IV BC, Leucippus și Democritus își imaginaseră existența ca fiind alcătuită din mici corpuri simple cu masă. Conform teoriei metafizice, atomii au fost concepuți ca niște substanțe individuale mici, indivizibile și separate prin vid. Elementele de bază ale lumii noastre materiale. Multe secole mai târziu, Newton a reușit nu numai să matematizeze atomii ca puncte în spațiul fazei, ci a construit și o ecuație de mișcare care a permis determinarea evoluției unor astfel de „particule elementare”. Imaginea lumii descrisă de mecanicii newtonieni a fost aceea a particulelor mici, complet determinate, care se învârteau între ele în spațiu într-o manieră absolut deterministă. Concluzia evidentă și cea mai înfricoșătoare implicată de conjunctura atomismului grec și folosirea de către Newton a cauzei eficiente a fost derivată de matematicianul Pierre Simon Laplace:
„Putem considera starea actuală a universului ca fiind efectul trecutului său și cauza viitorului său. Un intelect care, la un moment dat, ar cunoaște toate forțele care determină natura în mișcare și toate pozițiile tuturor elementelor din care natura este compusă, dacă acest intelect ar fi suficient de vast pentru a transmite aceste date la analiză, ar cuprinde într-o singură formulă mișcările celor mai mari corpuri ale universului și cele ale celui mai mic atom; pentru un astfel de intelect nimic nu ar fi incert și viitorul, ca și trecutul, ar fi prezent înaintea ochilor săi.”
În secolul al XVII-lea, în noua descriere mecanică a lumii, chiar posibilitatea nedeterminării presupusă de potențialul tărâm al ființei a fost ștearsă din realitatea fizică. În mecanica clasică, fiecare sistem fizic poate fi descris exclusiv prin proprietățile sale reale, coexistente (într-un mod necontradictor) și determinate. Un punct în spațiul de fază este legat de setul de valori ale proprietăților care caracterizează sistemul. De fapt, o proprietate reală poate fi făcută pentru a corespunde setului de stări (puncte în spațiul de fază) pentru care această proprietate este reală. Astfel, schimbarea sistemului poate fi descrisă prin schimbarea proprietăților reale – semnificative, preexistente sau independente de observație. Proprietățile posibile sau posibile sunt apoi considerate ca puncte la care sistemul ar putea (sau nu s-ar putea) să sosească într-o perspectivă viitoare. Astfel de proprietăți sunt gândite în termeni de potențial irațional; ca proprietăți care ar putea deveni reale în viitor. Așa cum remarcă și Dieks:
„În fizica clasică, cea mai fundamentală descriere a unui sistem fizic (un punct în spațiul fazei) reflectă numai realitatea și nimic care este doar posibil. Este adevărat că uneori stări care implică probabilități apar în fizica clasică: gândiți-vă la distribuția probabilităților în mecanica statistică.”
Dar apariția posibilităților în astfel de cazuri doar reflectă ignoranța noastră cu privire la ceea ce este real. Stările statistice nu corespund caracteristicilor sistemului actual (spre deosebire de superpozițiile mecanice cuantice), dar cuantifică lipsa noastră de cunoaștere a acelor trăsături reale „
Mecanica clasică ne spune prin ecuația de mișcare cum starea sistemului se mișcă în spațiul de fază de-a lungul curbei determinată de condițiile inițiale și astfel, orice proprietate mecanică poate fi exprimată în termeni de variabile ale spațiului fazei. Nu este nevoie să spunem că în domeniul clasic procesul de măsurare nu joacă nici un rol în descrierea stării, iar proprietățile reale corespund definiției elementelor realității fizice. În plus, structura în care proprietățile reale pot fi organizate este algebra (booleană) a logicii clasice. Cu ajutorul fizicii newtoniene, modernitatea a îmbrățișat, cel puțin pentru domeniul fizic, o reprezentare substanțială și materialistă a lumii, comandată de cauza eficientă. O perspectivă care a fost alimentată de atomism, de principiile logice și ontologice ale existenței lui Aristotel, de non-contradicție și de identitate, și de reducerea existenței numai în termenii restrictivi ai modului real de a fi. O fizică a realității pure. Reprezentarea metafizică newtoniană a lumii ca „stare reală a afacerilor” a rămas un dicton care încă traversează nu numai fizica clasică, ci și teoria relativității. Doar apariția teoriei cuanților a perturbat reprezentarea clasică – realistă și atomistă a lumii, producând o revoluție pe care, după cum a remarcat-o Constantin Piron, nu a avut loc încă pe deplin. Dacă fizica clasică a susținut de ceva timp limitarea existenței entităților substanțiale, fizica cuantică a venit să spargă această limitare și ne obligă acum să urmărim, după exemplul Străinului Eleatic, extinderea înțelegerii noastre asupra realității chiar dincolo de substantivism și de modul real de existență. Dar, pentru a înțelege evoluția fizicii canoanelor, trebuie să înțelegem cum pozitivismul Machian, prin intermediul unei deconstrucții a noțiunilor a priori de spațiu și timp absolut, a reușit să pună fizica într-o situație critică.
Sursa: C. de Ronde and R. Fernandez Moujan, Epistemological vs. Ontological Relationalism in Quantum Mechanics: Relativism or Realism?
Lasă un răspuns