Suntem îndatorați la trei mari călători francezi pentru cunoștințele foarte valoroase despre cafea; și acești domni galanţi au aprins primii imaginația poporului francez în ceea ce privește băutura care a fost destinată să joace un rol atât de important în revoluția franceză. Ei sunt Tavernier (1605-1689), Thevenot (1633-1667), și Bernier (1625-1688).
Apoi, există Jean La Roque (1661-1745), care a făcut o faimoasă „Călătorie în Arabia fericită” (Voyage de l’Arabie Heureuse) între 1708-1713, și al cărui tată, P. de la Roque, îi revine onoarea de a fi adus prima cafea în Franța în 1644. De asemenea, există Antoine Galland (1646-1715), orientalist francez, primul traducător al 1001 de nopţi și anticar al regelui, care, în 1699, a publicat o analiză și o traducere din arabă a manuscrisului lui Abd-al-Kadir (1587), oferind prima referinţă autentică privind originea cafelei.
Probabil cea mai timpurie referință la cafea în Franța se găseşte în declarația simplă pe care Onorio Belli (Bellus), botanistul italian și autor, a trimis-o în 1596 lui Charles de l’Ecluse (1526-1609), un medic francez, botanist și călător: „semințele folosite de egipteni pentru a face un lichid pe care ei îl numesc cave.”
P. de la Roque l-a însoțit pe M. de la Haye, ambasadorul francez, la Constantinopol; și apoi a călătorit în Levant. La întoarcerea sa la Marsilia, în 1644, a adus cu el nu numai cafea, dar şi „toate micile uneltele folosite de el în Turcia, care au fost apoi privite ca mari curiozități în Franța.” Au fost incluse în serviciul de cafea unele findjan, sau feluri de mâncare chinezeşti, și bucăți mici de muselină brodate cu aur, argint și mătase, pe care turcii le utilizau ca șervețele.
Jean La Roque dă credit lui Jean de Thevenot pentru introducerea privată a cafelei în Paris în 1657, și pentru învăţarea francezilor despre modul de utilizare a cafelei.
De Thevenot scrie în acest mod de divertisment despre utilizarea băuturii în Turcia, la mijlocul secolului XVII:
”Ei au o altă băutură pe care o folosesc în mod obișnuit. Ei o numesc cahve, și o beau la orice oră din zi. Această băutură este fabricată dintr-un fruct prăjit într-o tigaie sau o ustensilă deasupra focului. Acesta este apoi transformat într-o pudră foarte fină.
Atunci când doresc să o bea, ei iau un cazan făcut în mod expres în acest scop, pe care ei îl numesc ibric; și îl umplu cu apă, care se lasă sa fiarbă. Când se fierbe, se adaugă la aproximativ trei ceşti de apă o lingură cu vârf de pudră; și atunci când fierbe, ei o iau rapid de pe foc, sau, uneori, ei o amestecă, altfel ar fierbe dând peste ibric, deoarece se umflă foarte repede. Când a fiert astfel de zece sau de douăsprezece ori, ea se toarnă în cești de porțelan, pe care le pun pe un platou de lemn pictat și o servesc în timp ce fierbe.
Cafeaua trebuie băută caldă, dar în mai multe sorbituri, altfel nu este bine. Ea se bea cu înghițituri mici, de teama să nu ardă, aşa cum e la modă, într-un cavekane (așa se numesc locurile în care este vândută gata preparată), făcând un mic sunet plăcut muzical la sorbit… Sunt unii care o amestecă cu o cantitate mică de cuișoare și semințe de cardamom; alții adaugă zahăr.”
(Coperta cărţii lui La Roque, 1716)
Francezii au băut la început cafea din curiozitate, spune Jardin; „Au vrut să cunoască această băutură orientală, atât de mult laudată, deși culoarea sa întunecată la vedere este departe de a fi atractivă.”
În anul 1660 mai mulţi comercianți din Marsilia, care au trăit pentru o perioadă în Levant și au considerat că nu pot trăi fără cafea, au adus unele boabe de cafea acasă cu ei. Mai târziu, un grup de apotecari și comercianți au importat comercial pentru prima dată cafea în vrac din Egipt. Negustorii din Lyon le-au urmat exemplul, și utilizarea cafelei a devenit generală în acele părți. În 1671 câteva persoane private au deschis o cafenea în Marsilia, în apropiere de Bursă, care a devenit dintr-o dată populară pentru comercianți și călători. S-au consruit apoi altele, devenind foarte aglomerate. Oamenii beau cafeaua în toate aceste localuri, mai puțin acasă. „În fine,”, spune La Roque, „utilizarea băuturii a crescut atât de uimitor încât, fiind inevitabil, medicii s-au alarmat.”
(Arborele de cafea așa cum este ilustrat de La Roque în lucrarea sa „Voyage de l’Arabie Heureuse”)
Controversa veche a revenit. Unii ţineau cu medicii, alții erau împotriva acestora, la fel ca la Mecca, Cairo, și Constantinopol. Doar că aici argumentle erau în principal se natură medicală, Biserica nu a luat parte la acest liigiu. „Iubitorii de cafea au îmbolnăvit de supărare medicii care s-au întâlnit [pentru a se sfăzui pe această temă], cu care ocazie aceştia au amenințat băutorii de cafea cu tot felul de boli.”
Problemele au ajuns la urechile unui lider în 1679, când într-o încercare ingenioasă a medicilor din Marsilia de a discredita cafeaua s-au folosit de un tânăr student, pe cale de a fi admis la Colegiul Medicilor. În litigiul în fața magistratului de la primărie, doi medici de la Facultatea de Aix au pus o întrebare, dacă cafeaua a prejudiciat sau nu locuitorii din Marsilia.
Medicii afirmau că deşi cafeaua a câștigat aprobarea tuturor națiunilor, ea a înlocuit aproape în întregime utilizarea vinului, deși nu se poate compara nici măcar cu drojdia acestei băuturi excelente. Că respectiva cafea este o noutate străină josnică și lipsită de valoare. Că ideea că ar fi un remediu împotriva indispoziţiilor este ridicolă, întrucât nu este o fasole, ci rodul unui copac descoperit de capre și cămile. Că se bea caldă și nu rece. Că distruge sângele, inducând astfel paralizii, impotență, și slăbiciune. „Din toate acestea trebuie să tragem concluzia că în mod necesar cafeaua este periculoasă pentru cea mai mare parte a locuitorilor din Marsilia.”
(Detaliu cu boabe de cafea coapte)
Astfel, au prezentat bunii medici de la Facultatea din Aix prejudecățile lor, iar aceasta a fost decizia lor finală privind cafeaua. Mulți au considerat că se exagerează în mod greşit. Ei au discutat foarte aprins aceste probleme, cu care ocazie s-au dezvăluit multe raționamente false, şi s-au făcut multe gafe în chestiunea de fapt. Lumea avansase însă deja mult faţă de perioadele trecute, pentru a lua o altă decizie eronată împotriva consumului de cafea considerat exagerat, încât acest ultima efort de a opri evoluţia a avut chiar mai puțin efect decât diatribele preoților mahomedani. Cafenelele au continuat să fie la fel de mult frecventate ca şi înainte, iar oamenii nu beau mai puțin cafea acasă. Într-adevăr, actul de acuzare s-a dovedit un bumerang, întrucât consumul a primit astfel un impuls pentru negustorii din Lyon și Marsilia care, pentru prima dată în istorie, au început să importe cafea verde din Levant încîrcată pe vapoare, pentru a satisface cererea crescută de cafea.
Între timp, în 1669, Soliman Aga, ambasadorul turc al lui Mohammed IV la curtea lui Ludovic al XIV-lea, a ajuns la Paris. El a adus cu el o cantitate considerabilă de cafea, și a introdus băutura de cafea, realizată în stil turcesc, în capitala franceză.
Ambasadorul a rămas în Paris, doar din iulie 1669 până în luna mai 1670, dar suficient de mult timp pentru a încetăţeni obiceiul pe care l-a introdus. Doi ani mai târziu, Pascal, un armean, a deschis standul său pentru consumul de cafea la târgul de la St-Germain, iar acest eveniment a marcat începutul cafenelelor pariziene.
(O ramură de cafea cu flori și fructe așa cum este ilustrată în cartea lui La Roque, „Călătorie în Arabia fericită.”)
Obiceiul de a bea cafea, după ce a devenit general în capitală, cât și în Marsilia și Lyon, exemplul său a fost urmat în toate provinciile. Fiecare oraş a avut curând propriile cafenele, iar cafeaua era consumată în mare parte în case particulare. La Roque scrie: „Niciunul, de la cel mai neînsemnat cetățean la persoanele de cea mai înaltă calitate, nu pierdeau ocazia să o bea în fiecare dimineață, sau cel puțin imediat după cină, obiceiul fiind să fie oferită şi în toate vizitele.”
„Persoanele de cea mai înaltă calitate” au încurajat moda cabaretelor cu cafenele și, în curând, se putea vedea în toată Franța, măreţia cafenelelor orientale, „ceştile din China și alte piese de mobilier indian fiind mai bogate și mai valoroase decât aurul și argintul cu care erau fost împodobite.”
În 1671, a apărut în Lyon-o carte intitulată Cele mai excelente virtuți ale lui Mulberry, pe nume cafea, care arată necesitatea unei lucrări de autoritate pe acest subiect – o necesitatea care a fost satisfăcută abil în același an și în Lyon prin publicarea admirabilului tratat al lui Philippe Sylvestre Dufour, Cu privire la utilizarea cafelei, ceaiului, și ciocolatei. Din nou, la Lyon, Dufour a publicat (1684) cea mai completă lucrare a sa, Modalitatea de a face cafea, ceai, şi ciocolată. Aceasta a fost urmată (1715) de publicarea la Paris a lucrării lui Jean La Roque, Călătorie în Arabia fericită, care conține povestea călătoriei autorului la curtea regelui din Yemen în 1711, o descriere a arborelui de cafea și a fructelor sale, și un tratat critic și istoric a primei sale utilizări și introducerea în Franța.
Descrierea lui La Roque a vizitei sale la grădinile regelui este interesantă pentru că arată că arabii încă credeau că cafeaua creştea doar în Arabia:
”Nu era nimic remarcabil în grădina regelui, cu excepția tratamentelor pentru marile durerile cu ajutorul tuturor tipurilor de arbori, care sunt comuni în toată ţara. Printre acestea erau şi copacii de cafea, cei mai buni posibili. Când ambasadorii i-au spus regelui cât de deosebit era obiceiul prinților din Europa (care se străduiesc să sădească în grădinile lor cele mai rare și mai neobişnuite plante care pot fi găsite), regele le-a răspuns astfel: Că şi el apreciază la fel de mult bunul gust și generozitatea ca orice prinţ din Europa. Arborele de cafea, le-a spus el, este într-adevăr comun în țara sa, dar nu îi este mai puţin drag. Verdeața sa perpetuă îi place extrem de mult. Şi, de asemenea, gândul că acesta produce de un fruct care nu se găseşte nicăieri în altă parte. Şi atunci când a făcut un cadou din propria sa grădină, el a arătat o mare satisfacție pentru faptul că el însuşi a plantat copacii cu propriile sale mâini.”
Primul comerciant autorizat să vândă cafea în Franţa a fost Damame François, un burghez din Paris, care a obținut privilegiul printr-un edict din 1692. Lui i s-a acordat dreptul exclusiv pentru zece ani de a vinde cafea și ceai în toate provinciile și orașele din regat, și în toate teritoriile aflate sub suveranitatea regelui, și a primit, de asemenea, autoritatea de a menține un depozit.
La Santo Domingo (1738) și în alte colonii franceze, cafeaua ajuns curând transportatp din Franţa, și a prosperat sub licență specială din partea regelui.
În 1858 a apărut în Franța un pliant-periodic, intitulat Cafeneaua literară, artistică, și comercială. Ch. Woinez, editorul, a spus în anunțând-o: „Salonul este pentru privilegii, cafeneaua este pentru egalitate.” Publicarea sa a fost de scurtă durată.
Lasă un răspuns