Jean-Jacques Rousseau: Contractul social

Contractul social, carte publicată inițial cu titlul Despre contractul social; sau, Principiile dreptului politic (franceză: Du contrat social; ou Principes du droit politique) de Jean-Jacques Rousseau, este o carte din 1762 în care Rousseau a teoretizat despre cel mai bun mod de a înființa o comunitate politică în fața problemelor societății comerciale, pe care o identificase deja în Discurs despre inegalitate (1755).

Contractul social a ajutat la inspirarea reformelor sau revoluțiilor politice în Europa, în special în Franța. Contractul social a argumentat împotriva ideii că monarhii erau împuterniciți divin să legifereze. Rousseau afirmă că numai oamenii, care sunt suverani, au acel drept atotputernic.

Epigraful operei este „foederis aequalis / Dicamus leges” (Virgil, Eneida XI.321–22). Scopul declarat al Contractului social este de a determina dacă poate exista o autoritate politică legitimă, întrucât interacțiunile oamenilor pe care le-a văzut la vremea sa păreau să aparțină unui stat mult mai rău decât cel în care se aflau în stare naturală, chiar dacă trăind izolat. El încheie cartea unu, capitolul trei cu „Să admitem atunci că forța nu creează dreptul și că suntem obligați să ascultăm doar de puteri legitime”, adică abilitatea de a constrânge nu este o putere legitimă și nu există nicio datorie de a se supune acesteia. Un stat nu are dreptul să înrobească un popor cucerit.

În acest contract social de dorit, toată lumea va fi liberă pentru că toți pierd același număr de drepturi și impun aceleași datorii tuturor. Rousseau susține că este absurd ca un om să renunțe la libertatea sa pentru sclavie; astfel, participanții trebuie să aibă dreptul de a alege legile sub care trăiesc. Deși contractul impune noi legi, inclusiv cele care protejează și reglementează proprietatea, există restricții cu privire la modul în care proprietatea respectivă poate fi revendicată în mod legitim. Exemplul său cu pământul include trei condiții; ca pământul să fie nelocuit, că proprietarul să pretindă doar ceea ce este necesar pentru subzistență și că munca și cultivarea conferă posesiunii legitimitate.

Rousseau susține că aspectele politice ale unei societăți ar trebui împărțite în două părți. În primul rând, trebuie să existe un suveran format din întreaga populație, care să includă femei (într-un mod care nu a fost practicat de aproape toate țările și astfel a fost destul de revoluționar să sugereze), care reprezintă voința generală și este puterea legislativă în interiorul statului. A doua diviziune este cea a guvernului, fiind distinctă de suveran. Această diviziune este necesară, deoarece suveranul nu se poate ocupa de anumite chestiuni precum aplicarea legii. O astfel de acțiune i-ar submina generalitatea și, prin urmare, i-ar afecta legitimitatea. Astfel, guvernul trebuie să rămână o instituție separată de organismul suveran. Atunci când guvernul depășește limitele stabilite de oameni, este misiunea poporului să desființeze un astfel de guvern și să înceapă din nou.

Rousseau susține că mărimea teritoriului care trebuie guvernat decide adesea natura guvernului. Întrucât un guvern este la fel de puternic ca oamenii și această putere este absolută, cu cât teritoriul este mai mare, cu atât guvernul trebuie să poată exercita mai multă putere asupra populației. În opinia sa, un guvern monarhic este capabil să dețină cea mai mare putere asupra poporului, deoarece trebuie să își dedice sie mai puțină putere, în timp ce în o democrație deține cea mai mică putere. În general, cu cât birocrația este mai mare, cu atât este necesară mai multă putere pentru disciplina guvernamentală. În mod normal, această relație necesită ca statul să fie o aristocrație sau o monarhie. Când Rousseau folosește cuvântul democrație, el se referă mai degrabă la o democrație directă decât la o democrație reprezentativă. Având în vedere relația dintre dimensiunea populației și structura guvernamentală, Rousseau susține că, la fel ca și Geneva sa natală, orașele-state mici sunt forma națiunii în care libertatea poate înflori cel mai bine. Pentru statele de această dimensiune, este preferabilă o aristocrație aleasă, iar în statele foarte mari un monarh binevoitor; dar chiar și regula monarhică, pentru a fi legitimă, trebuie să fie subordonată statului suveran de drept.

O particularitate remarcabilă a contractului social este rigoarea sa logică pe care Rousseau a învățat-o din matematică:

”Rousseau își dezvoltă teoria într-un mod aproape matematic, derivând afirmații din teza inițială conform căreia omul trebuie să se țină aproape de natură. Starea „naturală”, cu libertatea și egalitatea sa originală, este împiedicată de implicarea „nenaturală” a omului în activități colective care duc la o inegalitate care, la rândul său, încalcă libertatea. Scopul acestui contract social, care este un fel de acord tacit, este pur și simplu să garanteze egalitatea și, în consecință, libertatea ca valori sociale superioare … O serie de declarații politice, în special despre organizarea puterilor, sunt derivate din „axiomele” egalității între cetățeni și subordonarea lor față de voința generală.”
– Andranik Tangian (2014) Teoria matematică a democrației

Filosoful francez Voltaire și-a folosit publicațiile pentru a critica și a ironiza pe Rousseau, dar și pentru a apăra libera exprimare. În Idées républicaines (1765), el a reacționat la știrea că Contractul social a fost ars la Geneva, spunând că „Operațiunea de ardere a fost poate la fel de odioasă ca aceea de a-l scrie. […] A arde o carte de argumente este ca și cum am spune: „Nu avem suficientă înțelepciune pentru a răspunde.”” Lucrarea a fost interzisă și la Paris.

Lucrarea a primit o respingere numită Confuzia contractului social de către Jean-Jacques Rousseau și de la iezuitul Alfonso Muzzarelli în Italia, în 1794.

Traducere din Wikipedia