Karl Popper (1902-1994) a fost unul dintre cei mai influenți filozofi ai științei secolului XX. A contribuit semnificativ la dezbaterile privind metodologia științifică generală și alegerea teoretică, demarcarea științei din domeniul științei, natura probabilității și mecanica cuantică și metodologia științelor sociale. Lucrarea sa este remarcabilă pentru influența sa largă atât în filosofia științei, cât și în cadrul științei în sine și într-un context social mai larg.
Munca timpurie a lui Popper încearcă să rezolve problema demarcării și să ofere un criteriu clar care distinge teoriile științifice de pretențiile metafizice sau mitologice. Metodologia de falsificare a lui Popper susține că teoriile științifice sunt caracterizate prin implicarea predicțiilor pe care viitoarele observații le-ar putea arăta a fi false. Când teoriile sunt falsificate de astfel de observații, oamenii de știință pot răspunde prin revizuirea teoriei sau prin respingerea teoriei în favoarea unui rival sau prin menținerea teoriei ca atare și prin schimbarea unei ipoteze auxiliare. În orice caz, însă, acest proces trebuie să vizeze producerea de predicții noi, falsificabile. În timp ce Popper recunoaște că oamenii de știință pot și pot ține teoriile în fața predicțiilor eșuate atunci când nu există nici un rival predictiv superior să se întoarcă. El susține că această practică științifică se caracterizează prin efortul său continuu de a testa teorii împotriva experienței și de a face revizuiri pe baza rezultatelor acestor teste. Prin contrast, teoriile care sunt imunizate permanent de falsificare prin introducerea unor ipoteze ad-hoc netestabile nu mai pot fi clasificate drept științifice. Printre altele, Popper susține că propunerea lui de falsificare permite o soluție a problemei inducției, deoarece raționamentul inductiv nu joacă nici un rol în alegerea sa teoretică.
Alături de propunerile sale generale privind falsificarea și metodologia științifică, Popper este notabil pentru lucrarea sa privind probabilitatea și mecanica cuantică și metodologia științelor sociale. Popper apără o teorie de propensitate a probabilității, conform căreia probabilitățile sunt interpretate ca proprietăți obiective, independente de minte ale setărilor experimentale. Popper folosește această teorie pentru a oferi o interpretare realistă a mecanicii cuantice, deși aplicabilitatea acesteia depășește acest caz specific. În ceea ce privește științele sociale, Popper a argumentat împotriva încercării istoriciste de a formula legi universale care să acopere întreaga istorie umană și, în schimb, a argumentat în favoarea individualismului metodologic și a logicii situaționale.
Sursa: Brendan Shea, Karl Popper: Philosophy of Science, https://www.iep.utm.edu/pop-sci/
Lasă un răspuns