Medalionul

– Hai Vlad, ia-ți rucsacul să plecăm, cam într-o oră se pune ploaia și nu e cazul să ne prindă pe aici.

– Nu merg, mă, până nu găsesc medalionul, v-am spus! Plecați voi, vin și eu imediat cum îl găsesc, trebuie să fie pe-aici. Ne vedem la Sinaia.

– Bine, mă, îți comandăm un ceai cald, vezi să nu se răcească.

Cei doi prieteni începură să coboare ușor.

Excursia lor trebuia să fie mult mai lungă, dar, odată ajunși la Babele, când au făcut socotelile la bani, au descoperit că fiecare din ei mai avea doar cca. 200 lei, insuficient să termine excursia așa cum plănuiseră. Abia dacă le ajungeau pentru drumul de întoarcere. Așa că au dormit o noapte chiar acolo în vârf, la Babele, în cort. Doar că dimineața, când s-au trezit, Vlad a constatat că nu mai avea medalionul la gât.

Medalionul ăla era cel mai prețios obiect al lui Vlad. Și-ar fi dat și viața, fără să șovăie, pentru el. Împreună cu cuarțul roz și o fotografie, era tot ce îi mai rămăsese de la mama lui, Maria, pe care nu o cunoscuse niciodată.

Maria murise la puțin timp după ce l-a născut. Fusese o naștere foarte dificilă, și doctorii au trebuit să aleagă între Vlad și mama lui. Dar aceasta nici nu voise să audă. A ales viața lui Vlad.

Apucase să îi pună la gât, într-o pungă de piele, un medalion vechi și o bucată de cuarț roz. De poză a făcut rost Vlad când a crescut mai târziu, era singura poză din casa în care crescuse mama lui.

Bunicii din partea mamei muriseră mai demult, iar de tatăl lui nu știa absolut nimic. Din câte a aflat mai târziu, nimeni din sat nu știa cine fusese, nici măcar nu îl văzuseră vreodată. Mama lui plecase la facultate, și se întorsese înainte de a termina facultatea, gravidă și cu o figură tristă, răvășită. Nu spusese nimănui ce se întâmplase. De fapt, mai toată lumea din sat se cam fereau de ea, considerând-o un fel de vrăjitoare. Cât timp fusese gravidă, până la nașterea lui Vlad, unul din vecinii ei, un bărbat la vreo 40 de ani, avusese un accident. Fusese călcat de căruță și avea coastele rupte. Abia mai respira. Familia lui începuse să se pregătească de înmormântare deja. Îl păzeau de două zile, pe rând, să fie acolo cu lumânarea, când va fi să-și dea duhul. Mama lui a rămas de veghe la el peste noapte a treia zi. Când s-a trezit nevasta acestuia dimineața și s-a dus să vadă ce mai face, a găsit-o pe Maria leșinată lângă patul rănitului, iar pe acesta cu privirea limpede, fixată în tavan, și respirând aproape normal. Niciunul dintre cei doi nu a spus niciodată ce se întâmplase în acea noapte, dar de atunci rănitul, după ce s-a înzdrăvenit, se uita la ea cu o teamă nedisimulată de fiecare dată când o vedea, și o ocolea de departe.

După ce a murit mama lui, Vlad fusese crescut de o mătușă, o rudă îndepărtată. Femeia rămăsese necăsătorită, dar l-a crescut pe Vlad cu dragostea pe care i-ar fi arătat-o propriului fiu, dacă ar fi avut vreunul.

De când se știa, Vlad nu se despărțise de cele trei obiecte, le avea asupra lui chiar și când dormea: medalionul, cuarțul roz, și poza mamei lui: o femei frumoasă, cu trăsături fine dar în același rimp dârze, și o privire tristă, extrem de tristă. Și tocmai azi, exact când împlinea 15 ani, Vlad pierduse medalionul.

Oftă, ridică rucsacul și se pregătea să îl pună în spate, dar se răzgândi. Mai bine îl lasă aici cât va căuta medalionul. Strânse în mână cuarțul roz și începu să scormonească prin ierburile din jur cu un băț. Cumpărase mai demult un lănțișor de argint și atârnase de el medalionul. Nu îl dădea jos de la gât nici când făcea baie. Nu înțelegea cum putuse să îl piardă. Ridică privirea, și văzu că ajunsese pe nesimțite la picioarele Babelor. Începuse să dea ocol acestor stânci, când văzu că o rază de soare se reflecta pe ceva nedefinit în zona dintre Babe. Când ajunse acolo, scoase un chiot. Aproape că se sufocă de bucurie: era medalionul lui, cu lănțișorul de argint întins în formă de cerc aproape perfect.

După ce trecu momentul de efuziune, Vlad rămase pe gânduri, puțin derutat. ‘Ciudat, știu sigur că nu am ajuns acolo. Eram prea obosiți, urma să ne uităm azi mai îndeaproape la Babe.‘

Ajunse din câteva salturi la rucsac, îl puse în spate și se grăbi spre Piatra Arsă, și de acolo la Sinaia pe același drum pe care veniseră.

După un sfert de oră de mers, i se păru că ceva parcă nu era chiar în regulă. În mod normal drumul trebuia să coboare, dar el de fapt urca. Chiar dacă nu simțea oboseala. Se uită cu atenție în jur, și își dădu seama că o luase în direcția greșită: în loc să se îndrepte spe Piatra Arsă, ajunsese la o bifurcare, spre Vărful Omu și spre crucea de pe Caraiman.

‘E târziu acum să mă întorc. Mă duc la Omu și de acolo cobor pe partea cealaltă.‘

O luă pe traseul din stânga dar după un timp, văzu în depărtare, în fața lui, crucea de pe Caraiman. ‘Extraordinar, cred că m-am tâmpit rău de tot!‘ Dacă tot era aproape, merse mai departe până la cruce. Vântul bătea cu putere, dar reuși să se urce puțin pe cruce și să facă o mulțime de poze cu aparatul lui foto, Leica, pe care îl primise ca premiu la olimpiada de fizică de anul trecut. Se adunaseră nori negri pe cerul vârfului Caraiman. Se grăbi să coboare și plecă spre Omu. Ajunse mult mai repede de cât se aștepta. Norii persistau pe cerul cenușiu, dar până acum scăpase, nu începuse să plouă. Era copleșit de priveliștea care i se deschidea de acolo. Tot privind în direcția în care știa că se află Piatra Craiului, rămase cu privirea fixată spre norii de sub el: nu era posibil, dar părea cât se poate de real. În depărtare, de sub nori, răzbea silueta turnului unui castel. ‘Imposibil! Cred că sunt obosit, chiar dacă nu simt oboseala.‘ își spuse Vlad.

Mai făcu câteva poze și se grăbi să coboare spre Pârâul Rece înainte de a se întuneca. Ajunse la cabană pe înserat. Nu mai erau locuri libere, dar afară era frumos, norii se risipiseră, și spre norocul lui avea deasupra rucsacului o pătură groasă, călduroasă, cu care se acoperise în cort cât timp fusese cu prietenii lui. Acum era singur și trebuia să se descurce. Își găsi un loc retras aproape de cabană, întinse pătura pliată în două, o parte sub el și cu cealaltă parte se acoperi și puse rucsacul sub cap. Adormi imediat.

Se trezi după câteva ore, pe la miezul nopții, tremurând de frig. Norocul lui că pe drumul din apropiere se vedea o mașină urcând. Îi ieși în cale făcându-i cu mâna. Traseul acesteia trecea pe la Cabana Trei Brazi, cunoscut loc de vacanță al studenților. Îl rugă pe șofer să îl ducă și pe el acolo, poate găsește un loc liber de dormit.

Ajunși la cabană, șoferul opri să coboare Vlad. Acesta își căută portofelul din rucsac să îi mulțumească șoferului, dar nu reuși să îl găsească. După câteva minute de căutări febrile, îl rugă pe șofer să îl scuze spunându-i că și-a pierdut portofelul cu bani și cu actele. Acesta trânti ușa mașinii și plecă înjurând printre dinți.

Dan rămase în drum, căutând în continuare în rucsac portofelul. Și deodată, un fior rece îi trecu pe șira spinării: dispăruse și medalionul de la gât, din nou! Dacă ar fi fost doar portofelul, se putea gândi la vreun hoț care să i-l fi sustras în timp ce dormea lângă cabană. Dar lanțul de la gât nu i l-ar fi putut lua nimeni fără să îl simtă. Înseamnă că le-a pierdut pe amândouă acolo unde a dormit.

Vlad se decise să se întoarcă imediat să caute la locul unde dormise, sperând să regăsească măcar medalionul. Renunță să meargă pe drumul sinuos pe care urcase mașina, și o luă în jos direct, abrupt, printre copaci, tufișurile care îl zgâriau, și călcând în băltoacele făcute de izvoarele de apă din zonă. Încă mai avea baterie la lanternă, dar aceasta lumina parcă din ce în ce mai slab.

Când ajunse la Pârâul Rece începuse să se lumine de ziuă. Scormoni cu disperare locul unde dormise, și toată zona din jur, dar nu găsi nici portofelul nici medalionul.

După circa două ore de căutări febrile, nemâncat, obosit, ud și zgâriat peste tot, renunță și coborî pe drum. Ajunse la Râșnov cu ajutorul unui căruțaș căruia i se făcuse milă de el și îl culesese de pe drum. L-a lăsat în apropierea gării. A urcat în tren fără bilet, fără bani, și fără acte. Era prima dată când i se întâmpla așa ceva. Căldura din tren l-a dat gata. A dormit dus. S-a trezit exact cu câteva minute înainte de coborâre. Vecinul lui din tren i-a spus că trecuse pe acolo controlorul, și apoi trecuse și supracontrolul, dar niciunul din ei nu îl treziseră ca să îi ceară biletul la control.

* * *

– Scoală, somnorosule, hai, că pierdem concertul!

Vlad mormăi ceva nedeslușit, își trase pătura peste cap, și se întoarse pe partea cealaltă. Ileana, soția lui, trase de pătură, când deodată se auzi din partea cealaltă a patului:

– Păzea, ursul, mooorrrr! și o mogâldeață blondă se aruncă peste el în pat. Era Maria, fiica lui de cinci ani. Îi pusese numele după mama lui.

– Ha, stai așa că prind eu ursul acum! Vlad se trezi de-a binelea, și începu să se joace cu Maria.

Primise prin email o invitație la un concert în parc, în aer liber, al unor tineri artiști. În mod normal nu s-ar fi dus, avea un proiect urgent de finalizat, dar văzuse că printre piesele care urmau să fie cântate se afla și Balada lui Ciprian Porumbescu, pe care el o asculta rar dar îl emoționa până la lacrimi de fiecare dată.

Mai era destul timp până la concert. Plecară toți trei cu mașina, fără să se grăbească, savurând vremea frumoasă de afară. Maria, pe canapeaua din spate, se foia din ce în ce mai tare. Ileana, de pe scaunul din dreapta șoferului, îi făcu semn de câteva ori să stea cuminte, dar după câteva clipe de nemișcare, o trăgea pe mama ei de rochie parcă vrând să spună ceva, după care relua foiala. La un moment dat nu se mai putu stăpâni și strigă:

– Tati, eu cu mami ți-am luat un cadou de ziua ta! Mami, pot să îi dau eu cadoul?

Ileana zâmbi și dădu aprobator din cap. Maria îi întinse triumfătoare tatălui ei un plic.

– Ce e acolo? Nu pot să mă uit acum când conduc.

– Mergem la Bușteni, trei zile, doar noi trei! strigă Maria, săltând de bucurie pe bancheta din spate.

Vlad puse brusc frâna, și trase mașina pe dreapta, oprind-o. Maria tăcu, speriată. Pe fruntea lui Vlad se formaseră mici picături de transpirație rece. Nu mai fusese în zona Bucegilor de când pierduse acolo medalionul, cu 15 ani în urmă. Poza mamei lui o înrămase și o ținea pe biroul lui, dar purta în continuare cu el cuarțul roz, indiferent unde se ducea. Și de fiecare dată, când îl ținea strâns în mână, acesta parcă avea o iradiere aparte, caldă, și prin minte îi treceau tot felul de lucruri ciudate, unele de care nu auzise niciodată până atunci. Un prieten cunoscător i-a spus că aceste pietre înmagazinează în ele spiritul celor care le poartă, sunt ca un fel de ”hard disc” al spiritului. Și era convins că în acele momente Vlad intra practic în contact cu spiritul mamei lui, prin intermediul cuarțului roz.

Acum urma să împlinească 30 de ani. Și era fericit, avea o soție frumoasă și care îl înțelegea, și o fată veselă și isteață foc.

* * *

Era a doua lor zi la Bușteni, ziua în care Vlad împlinea 30 de ani. Era puțin derutat. În prima zi, în timp ce se plimbau pe stradă admirând priveliștea, i se păruse că vede în mulțime chipul mamei lui. Îl cunoștea doar din poza de pe birou, dar putea să jure că femeia pe care o văzuse era mama lui. Apăruse brusc, la vreo 200 de metri depărtare de el, îl privise lung, cu privirea tristă din poză, și dispăruse la fel de brusc de cum apăruse.

În dimineața asta fuseseră deja în vizită la Castelul Cantacuzino, și acum se plimbau fără un țel anume prin oraș. Seara aveau rezervată o masă festivă la restaurantul hotelului.

Gogoșile pufoase cu ciocolată le făcu cu ochiul. Erau calde. Vlad rămase la coada care se formase, iar Ileana și Maria plecară să viziteze un magazin de bijuterii din apropiere. Mai avea doar câteva persoane în fața lui la coadă, când revăzu chipul mamei lui în mulțimea care se plimba pe stradă. După câteva clipe în care îl privi și de data asta lung și trist, se depărtă ușor, parcă plutind. Vlad rămăsese perplex, dar își reveni rapid și plecă de la coadă încercând să urmărească acea apariție. De data aceasta mama lui nu se grăbea să dispară, părea că îl îndrumă spre o anumită direcție. O urmă cu pași grăbiți, dar fără să alerge. Ieșiră astfel din oraș, îndreptându-se spre Jepii Mici.

Urca deja pe munte; mama lui se vedea din ce în ce mai slab, până când dispăru complet. Continuă să urce, căutând-o din priviri în toate direcțiile. Începuse să obosească, se opri să își tragă sufletul, și se gândea să se întoaracă în oraș, când văzu pe o costișă un cioban cu oile, care îl urmărea cu privirea. Strigă la el, întrebându-l dacă nu a văzut o femeie trecând pe acolo. Ciobanul, fără să scoată o vorbă, se întoarse cu fața spre munte, în dreapta în sensul în care urcase Vlad, și rămase cu privirea pironită în acea direcție, fără să răspundă la nicio întrebare. Vlad dădu din umeri, bănui că ciobanul vrea să îi indice acea direcție, și părăsi poteca pe care urcase până acum.

Deși era amiaza, pe măsură ce mergea în acea direcție părea să se întunece din ce în ce mai tare. După o oră de mers printre jepi, zări prin semiîntunericul care îl înconjura o luminiță, și se îndreptă într-acolo. Descoperi mirat intrarea într-un fel de peșteră, deși nicio hartă turistică nu indica vreo peșteră sau grotă prin părțile acelea. Nu avea nicio lanternă sau altă sursă de lumină la el, astfel încât păși cu grijă înăuntru, cu ochii la lumința care se zărea mai în spate. Se păcăli. Ceea ce părea a fi un teren solid, era de fapt un gol negru, în care alunecă înainte de a-și da seama. I se păru că durează o velnicie căderea lui. Când se opri din cădere, nu simți să se fi lovit, mai degrabă aterizase decât căzuse. Se ridică în picioare și se uită în jur. O lumină translucidă roză părea că vine de nicăieri. Sau mai degrabă din pereții grotei în care căzuse, acoperiți complet cu cristale de cuarț roz ca cel pe care îl ținea strâns în mână și acum. Nu mică-i fu mirarea, și mare bucuria, când, într-un colț, pe un postament, zări medalionul lui, cu lănțișorul de argint desfăcut într-un cerc perfect. Se grăbi să ajungă la el să și-l recupereze, dar constată nedumerit că după câțiva pași se afla tot pe locul unde căzuse. Nu înțelegea ce i se întâmplă.

– Vlad Basarab!

O voce cavernoasă, impersonală, fermă, venită parcă de nicăieri.

– Da!

– Fiul Dragonului!

– Nu știu despre ce vorbești!

– Ești UNUL din fiii Dragonului. Ai o datorie de împlinit. Achită-te de ea, și medalionul va fi din nou al tău, sau nu va fi al nimănui altcuiva.

– Despre ce datorie vorbești? Medalionul este al meu, de la mama mea. Îl vreau înapoi, imediat.

– Va fi al tău din nou, peste cinci ani. E perioada în care vei fi inițiat, pentru a putea servi.

– S-o credeți voi, că voi sta departe de familia mea cinci ani! Nu mă interesează nicio inițiere, și nu vreau să servesc pe nimeni.

– Familia ta nu își va da seama că ai lipsit în toată această perioadă. Și nu vei servi pe cineva, vei servi CEVA. Vei afla curând ce anume.

* * *

– Scoală, somnorosule, hai, că întârziem la serbare!

Vlad mormăi ceva nedeslușit, își trase pătura peste cap, și se întoarse pe partea cealaltă. Dar după o clipă, dădu brusc pătura la o parte, și se ridică în fund. Duse mâna instinctiv la gât, și răsuflă ușurat. Atinsese cu mâna metalul medalionului.

– Hai tati scoală, mi-ai promis că vii cu noi la serbarea de la școală!

Intrase pe ușă Maria.

– Gata, plecați amândouă de aici, mă spăl și mă îmbrac rapid.

După o oră ieșiră toți trei pe ușă. Vlad rămase să închidă ușa, iar Ileana și Maria se întrecură care ajunge prima la mașină. Vlad zâmbi.

În timp ce se îndrepta pe aleea curții spre garaj, văzu mai departe, printre pomii din livadă, chipul cunoscut al mamei lui. Zâmbea. Îi făcu semn cu mâna, și ajunse la mașină. Băgă la loc în buzunar cuarțul roz, și scoase cheile mașinii.

– Hai să vedem, ce ai făcut tu tot anul la școală!

– Da, dar eu cu mami am un cadou de ziua ta, la 35 de ani! strigă Maria bucuroasă. Și scoase din ghiozdan cadoul, sărind în sus de plăcerea surprizei.