Presupun că John nu a fost niciodată nervos în toată viața lui. Râde de mine atât de mult pe tema acestui tapet!
La început a vrut să retapeteze camera, dar apoi mi-a spus că l-am lăsat să ia ce e mai bun din mine, și că nimic nu e mai rău pentru un pacient nervos decât să cedeze unor astfel de fantezii.
A spus că, după ce ar schimba tapetul, ar trebui schimbat și cadrul patului, apoi ferestrele gratii, apoi ușa de la capul scărilor și tot așa.
„Știi că locul te face bine”, a spus el, „și adevărul e, dragă, că nu sunt interesat să renovez casa doar pentru o perioadă de trei luni de închiriere”.
”Atunci să mergem jos”, am spus, ”sunt camere foarte frumoase acolo.”
Atunci m-a luat în brațe și m-a numit o gâsculiță binecuvântată, și mi-a spus că s-ar fi dus în pivniță, dacă aș fi dorit, și ar fi inclus-o în înțelegere.
Dar are multă dreptate în ceea ce privește paturile și ferestrele și lucrurile.
Este o cameră aerisită și confortabilă așa cum oricine și-ar dori și, bineînțeles, nu aș fi atât de proastă încât să o fac inconfortabilă doar dintr-un capriciu.
Mă bucur foarte mult de camera mare, cu excepția tapetului îngrozitor.
Printr-o fereastră văd grădina, acei arbori misterioși cu umbre profunde, florile de modă veche în dezordine, și arbuștii și copacii noduroși.
De la alta, am o priveliște încântătoare a golfului și un mic chei aparțințnd domeniului. Există o frumoasă potecă umbroasă care coboară acolo pornind din casă. Îmi imaginez mereu oameni mergând pe aceste numeroase căi și umbrare, dar John m-a avertizat să nu cedez fanteziilor pe cât posibil. El spune că, cu puterea mea imaginativă și abilitatea de a inventa povești, o slăbiciune nervoasă ca a mea este sigur că va duce la tot felul de fantezii emoționale, și că ar trebui să îmi folosesc voința și bunul simț pentru a controla această tendință. Așa că încerc.
Cred că uneori, dacă m-aș simți suficient de bine cât să scriu puțin, aș mai scăpa de presiunea ideilor și m-aș odihni.
Dar mă obosește destul de tare când încerc.
E atât de descurajant să nu am niciun sfat și nicio companie în activitatea mea. Când mă simt cu adevărat bine, John spune că vom invita pe vărul Henry și Julia să ne facă o lungă vizită; dar spune că mai degrabă mi-ar pune focuri de artificii în fața de pernă decât să îmi permită să văd aceste persoane simulative în prezent.
Aș vrea să mă fac bine mai repede.
Dar nu trebuie să mă gândesc la asta. Acest tapet mă privește ca și cum ar ȘTI ce influență proastă are asupra mea!
Există un loc recurent, în care modelul se prăbușește ca un gât rupt, iar doi ochi bulbucați te privesc cu capul în jos.
Mă enervează în mod pozitiv cu impertinența lui și veșnicia. Se târasc în sus și în jos și în lateral, iar acei ochi absurzi și ficși sunt peste tot. Există un loc în care două lățimi nu se potrivesc, iar ochii merg tot în sus și în jos pe acea linie, unul cu puțin mai sus decât celălalt.
Nu am văzut niciodată până acum atât de multă expresie într-un lucru neînsuflețit și știm cu toții cât de expresivi sunt! Obișnuiam să mint trează când eram copil, și să obțin mai multă distracție și teroare din pereți goi și mobilier simplu decât ar fi putut găsi majoritatea copiilor într-un magazin de jucării.
Îmi aduc aminte ce clipit amabil obișnuia să aibă mânerul biroului nostru mare și vechi, și era acolo un scaun care părea întotdeauna ca un prieten puternic.
Obișnuiam să simt că, dacă oricare alt lucru ar părea prea feroce, aș putea oricând să sar în scaunul acela și să fiu în siguranță.
Mobilierul din această încăpere este și rău și nearmonios, totuși, de aceea trebuia să îl ducem pe tot jos. Presupun că atunci când a fost folosită ca o sală de joacă, trebuiau să scoată lucrurile din camera copiilor afară, și nu e de mirare! Nu am văzut niciodată distrugeri ca cele pe care le-au făcut copiii aici.
Tapetul, așa cum am spus mai devreme, este rupt în bucăți, și lipite apoi mai mult decât strâns – perseverența lor trebuie să fi fost la fel de mare ca ura.
Apoi podeaua este zgâriată, ciopârțită și împrăștiată, tencuiala însăși este săpată ici și colo, și acest pat mare și greu, singurul din cameră, pare ca și cum ar fi trecut prin războaie.
Dar nu mă deranjează câtuși de puțin – doar tapetul.
Vine sora lui John. Este fată atât de amabilă, și atât de atentă la mine! Nu trebuie să mă găsească scriind.
Este o menajeră perfectă și entuziastă, și nu este interesată de o profesie mai bună. Cred cu adevărat că ea crede că scrisul m-a îmbolnavit!
Dar pot să scriu când ea este afară, și o văd de departe de la aceste ferestre.
Există una de la care se vede drumul, un drum minunat unduit și umbros, și una de la care doar poți vedea tot ținutul. O zonă frumoasă, și ea, plină de ulmi uriași și pajiști de catifea.
Acest tapet are un fel de sub-model într-o nuanță diferită, una deosebit de iritantă, pentru că o puteți vedea doar în anumite lumini, și nu în mod clar nici atunci.
Dar în locurile în care nu se estompează și unde soarele cade cum trebuie – pot vedea un fel de figură ciudată, provocatoare, fără forma, care pare să se ridice în spatele acestui design stupid care sare în ochi.
E sora, pe scări!
(The Yellow Wallpaper, de Charlotte Perkins Gilman, traducere Nicolae Sfetcu)
Lasă un răspuns