Noul imperialism

În contexte istorice, Noul imperialism caracterizează o perioadă de expansiune colonială de către puterile europene, Statele Unite și Japonia la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.[1] Perioada a prezentat o urmare fără precedent de achiziții teritoriale de peste mări. La acea vreme, statele se concentrau pe construirea imperiilor lor cu noile progrese și dezvoltări tehnologice, extinderea teritoriului prin cucerire și exploatarea resurselor țărilor subjugate. În timpul erei noului imperialism, puterile europene (și Japonia) au cucerit în mod individual aproape toată Africa și părți din Asia. Noul val al imperialismului a reflectat rivalitățile continue între marile puteri, dorința economică pentru noi resurse și piețe și un ethos de „misiune civilizatoare”. Multe dintre coloniile înființate în această epocă și-au câștigat independența în timpul epocii decolonizării care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial.

Calificativul „nou” este folosit pentru a diferenția imperialismul modern de activitatea imperială anterioară, cum ar fi formarea imperiilor antice și primul val de colonizare europeană.[1][2]

Războiul de revoluție americană (1775–1783) și prăbușirea Imperiului Spaniol în America Latină în anii 1820 au pus capăt primei epoci a imperialismului european. În special în Marea Britanie, aceste revoluții au ajutat la evidențierea deficiențelor mercantilismului, doctrina competiției economice pentru bogăția finită, care susținuse expansiunea imperială anterioară. În 1846, Legile Porumbului au fost abrogate și producătorii au crescut, deoarece reglementările aplicate de Legile Porumbului le încetiniseră afacerile. Odată cu abrogarea în vigoare, producătorii au putut să facă comerț mai liber. Astfel, Marea Britanie a început să adopte conceptul de comerț liber.[3]

(Congresul de la Viena de Jean-Baptiste Isabey (1819). Congresul a fost de fapt o serie de întâlniri față în față între puterile coloniale. A servit la împărțirea și reaproprierea exploatațiilor imperiale. Gravor: Jean Godefroy, după Jean-Baptiste Isabele (1767–1855).)

În această perioadă, între Congresul din 1815 la Viena, după înfrângerea Franței napoleoniene și victoria Germaniei imperiale în războiul franco-prusac din 1871, Marea Britanie a cules beneficiile de a fi puterea militară și economică dominantă a Europei. Fiind „atelierul lumii”, Marea Britanie putea produce produse finite atât de eficient încât, de obicei, puteau să vândă mai puțin bunuri comparabile, fabricate local pe piețele străine, furnizând o mare parte din produsele manufacturate consumate de națiuni precum statele germane, Franța, Belgia, și Statele Unite.[4]

Erodarea hegemoniei britanice după războiul franco-prusac, în care o coaliție de state germane condusă de Prusia a învins în mod solid al Doilea Imperiu Francez, a fost prilejuită de schimbări în economiile europene și mondiale și în echilibrul de putere continental în urma prăbușirii Concertul Europei, instituit de Congresul de la Viena. Înființarea statelor naționale în Germania și Italia a rezolvat probleme teritoriale care ținuseră potențialii rivali implicați în afacerile interne din inima Europei în avantajul Marii Britanii. Anii 1871-1914 aveau să fie marcați de o pace extrem de instabilă. Hotărârea Franței de a recupera Alsacia-Lorena, anexată de Germania ca urmare a războiului franco-prusac, și ambițiile imperialiste tot mai mari ale Germaniei ar menține cele două națiuni în mod constant pregătite pentru conflict.[5]

Această concurență a fost acutizată de Lunga Depresiune din 1873–1896, o perioadă prelungită de deflație a prețurilor punctată de scăderi severe ale afacerilor, care au făcut presiuni asupra guvernelor pentru a promova industria autohtonă, ducând la abandonarea pe scară largă a liberului schimb între puterile europene (în Germania de la 1879 și în Franța din 1881).[6][7]

Referințe

1. Louis, Wm. Roger (2006). „32: Robinson and Gallagher and Their Critics”. Ends of British Imperialism: The Scramble for Empire, Suez, and Decolonization. London: I.B.Tauris. p. 910. ISBN 9781845113476. […] conceptul de „noul imperialism” susținut de scriitori atât de diverși precum John A. Hobson, V. I. Lenin, Leonard Woolf, Parker T, Moon, Robert L. Schuyler și William L. Langer. Acei studenți ai imperialismului, oricare ar fi scopul lor în scris, au văzut cu toții o diferență fundamentală între impulsurile imperialiste ale epocii victoriene mijlocii și târzii. Langer a rezumat poate cel mai bine importanța de a face distincția imperialismului de la sfârșitul secolului al XIX-lea când a scris în 1935: „[…] această perioadă se va remarca ca epoca crucială în care națiunile lumii occidentale și-au extins politica, influența economică și culturală asupra Africii și asupra unor mari părți ale Asiei… în sens mai larg, povestea este mai mult decât povestea rivalității dintre imperialismele europene; este povestea agresiunii europene și a progresului în părțile non-europene ale lumii.’
2. Comparați relatarea în trei valuri a expansiunii coloniale/imperiale europene: Gilmartin, Mary (2009). „9: Colonialism/imperialism”. In Gallaher, Carolyn; Dahlman, Carl T.; Gilmartin, Mary; Mountz, Alison; Shirlow, Peter (eds.). Key Concepts in Political Geography. Key Concepts in Human Geography. London: SAGE. p. 115. ISBN 9781446243541. Retrieved 9 August 2017. Comentatorii au identificat trei valuri largi de expansiune colonială și imperială europeană, legate de teritorii specifice. Primul a vizat America, Nord și Sud, precum și Caraibe. Al doilea s-a concentrat pe Asia, în timp ce al treilea val a extins controlul european în Africa.
3. „Corn Law”. Encyclopædia Britannica Online. 10 November 2010.
4. Nadel, George H. and Curtis, Perry (1969). Imperialism and Colonialism. Macmillan.
5. „Franco-German War”. Encyclopædia Britannica Online. 10 November 2010.
6. Kindleberger, C. P., (1961), „Foreign Trade and Economic Growth: Lessons from Britain and France, 1850–1913”, The Economic History Review, Vol. 14, no. 2, pp. 289–305.
7. Porter, B., (1996), The Lion’s Share: A Short History of British Imperialism 1850–1995, (London: Longman), pp.118ff.

(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)