În rarele mele perindări pe munte, m-am împrietenit cu un cioban care, în una din seri, la o pastramă de oaie și un pahar de vin, mi-a povestit o pățanie a unui alt cioban.
Plecase cu oile la munte și, la un moment dat, a trebuit să străbată un platou cu prăpastie de o parte și alta. Una din oi, de la marginea turmei, s-a speriat văzând prăpastia și, în loc să se dea înapoi, s-a aruncat din senin drept în prăpastie, behăind. Ca la un semnal, celelalte oi au urmat-o parcă apucate de streche. Până să se trezească ciobanul, deja pierduse jumătate din turmă. În tot acest timp, câinele se proptise pe picioarele din spate și lătra la stăpân, parcă întrebându-l cu ce îl poate ajuta.
Au fost multe astfel de cazuri, mi-a spus prietenul meu. Nu se știe ce le face să se arunce în gol, dar e suficient ca una din oi să o ia razna, că toate celelalte oi o urmează instinctiv. În astfel de cazuri, dacă ciobanul nu e suficient de pregătit, și nu are un câine bun, poate să rămână rapid fără turma de oi.
Lasă un răspuns