Propaganda, persuasiunea, politica și puterea în artă

Cuvântul propagandă a căpătat o reputație proastă. Originea latină a cuvântului propagandă este propagare, adică „a răspândi sau a disemina”. Așa cum este folosit în prezent, cuvântul se referă în principal la promovarea informațiilor – adesea părtinitoare sau înșelătoare, uneori ascunse – pentru a influența opiniile, convingerile sau comportamentul. Inițial, cuvântul nu a fost asociat cu politica, așa cum este în general astăzi, și nici nu implica minciuni sau rea-credință; propaganda era pur și simplu un mijloc de comunicare publică a ideilor, instruirii și altele asemenea. Într-un astfel de caz, acum este mai probabil să folosim cuvântul persuasiune, care are o conotație mai neutră și sugerează mai degrabă convingerea decât constrângerea. De exemplu, publicitatea încearcă să convingă – sau să atragă – consumatorul să facă o alegere sau să cumpere. Pentru mulți, totuși, există o linie fină între propagandă și persuasiune. Ele sunt separate mai mult în funcție de scop și intenție — bune, rele sau neutre — decât prin modul în care sunt realizate. Garth Jowett și Victoria O’Donnell descriu diferențele fine, dar cruciale dintre cele două cuvinte:

”Propaganda este încercarea deliberată, sistematică de a modela percepțiile, de a manipula cognițiile și de a direcționa comportamentul pentru a obține un răspuns care promovează intenția dorită a propagandistului. Persuasiunea este interactivă și încearcă să satisfacă atât nevoile persuasatorului, cât și ale celui persuadat.” (Garth Jowett and Victoria O’Donnell, Propaganda and Persuasion, 6th ed. (California: Sage Publications, 2014), 7)

Figura 9.1 | Scara Apadana, Persepholis, Iran. Credit: O.Mustafin/Wikimedia Commons

Regele Darius I (r. 522-486 î.e.n.) a avut în minte atât persuasiunea, cât și propaganda atunci când a construit Apadana la Persepolis, astăzi Iran. (Figura 9.1) Darius I a fost primul rege al Imperiului ahemenid (aproximativ 550-330 î.e.n.) care a construit structuri regale pe amplasament, dar construcția va continua sub regii persani care i-au urmat timp de aproximativ o sută de ani. Apadana a fost începută în 515 î.e.n. și finalizată treizeci de ani mai târziu de fiul lui Darius I, Xerxes I. Apadana înseamnă sală hipostilă, o clădire de piatră cu un acoperiș susținut de coloane. Avea inițial șaptezeci și două de coloane — treisprezece încă stau în picioare — fiecare cu înălțime de 19 m într-o sală mare care avea 60 x 60 m, sau 3600 mp. Inutil să spun că o clădire de asemenea proporții monumentale a fost o priveliște copleșitoare pentru cei care s-au apropiat de ea. Pictată viu în multe culori și înălțată pe o platformă cu Kuh-e Rahmat sau Muntele Îndurării ridicându-se în spate, structura falnică putea fi văzută pe kilometri de la câmpia cu vegetație slabă spre est.

Pentru regele Darius I, Apadana și Persepolisul — orașul perșilor — în ansamblu au fost o declarație de propagandă. Sala hipostilă și orașul erau uimitoare și intimidante; ei, fără îndoială, au lăsat spectatorului să știe că Regele avea o putere formidabilă și resurse extraordinare. La intrarea în sala Regelui, privitorul era înconjurat de forța sa sub forma unor coloane de înălțimea unei clădiri moderne cu șase etaje, susținând un tavan de o greutate incalculabilă. Cât de mic și de neputincios era vizitatorul în mijlocul unei asemenea forțe. Dar Darius I, al cărui imperiu se întindea de la Egipt la vest până la Valea Indusului, astăzi Pakistan, la est, știa că nu poate stăpâni eficient prin dominație și frică. Deci, a avut elemente de persuasiune incluse și la Persepolis.

Figura 9.2 | Reliefuri la Persepholis. Credit: Pentocelo/Wikimedia Commons, Licență: Domeniu public

Pe lângă măreția strălucitoare a clădirii, aceasta a fost împodobită cu fresce somptuoase și magistrale, zidărie smălțuită și sculptură în relief. Două scări duceau la platforma pe care a fost construită Apadana, pe laturile de nord și de est, dar doar scara de nord a fost finalizată în timpul vieții lui Darius. Scara și pereții platformei de ambele părți sunt acoperite cu reliefuri: figuri în rânduri uniforme, ordonate, când se apropie de sala Regelui Persan. (Figura 9.2) Ele sunt reprezentanți ai douăzeci și trei de țări din Imperiul Ahemenid, care vin să-i aducă un omagiu Regelui în timpul festivalurilor de Anul Nou, purtând cadouri. Îi însoțesc demnitari persani, urmați de soldați cu armele, caii și carele lor. Delegații nativi persani și născuți în străinătate sunt arătați împreună în aceste frize, sau rânduri, de sculptură în relief. (Figura 9.3) Au trăsături faciale care corespund etniei lor, iar părul, îmbrăcămintea și accesoriile indică regiunea din care provin. Până și cadourile sunt obiecte și animale din propriile țări. În loc să-i arate pe străini ca fiind supuși perșilor, ei se amestecă între ei și uneori par să fie în conversație.

Figura 9.3 | Palatul Apadana, Persepolis, Iran. Credit: Happolati/Wikimedia Commons, Licență: Domeniu public

Reliefurile scărilor, spre deosebire de clădirea magnifică în ansamblu, pot fi privite ca o formă de persuasiune. Era în interesul regelui să-și câștige supușii, să câștige încrederea, loialitatea și cooperarea lor, decât să-i aplece voinței sale prin forță și subjugare. Având deja demonstrat de la distanță că are puterea de a-și învinge dușmanii, Darius I a putut, în timp ce delegații urcau scările spre sala mare, să le arate literalmente respectul cu care își trata supușii loiali.

În istoria mai recentă, Jacques-Louis David (1748-1825, Franța) a pictat cinci versiuni ale lucrării Napoleon traversând Alpii între 1801 și 1805. (Figura 9.4) David s-a născut și a crescut la Paris și a intrat la Ecole des Beaux-Arts în 1866 la vârsta de optsprezece ani. După opt ani de succese mixte în studiile sale acolo, David a câștigat Premiul Romei în 1774, o bursă guvernamentală prestigioasă care includea și călătoria în Italia.

A trăit la Roma între 1775 și 1780, studiind arta marilor maeștri din trecutul clasic, prin Renaștere și până în prezent. Dar, cel mai mult a fost impresionat de idealurile filozofice și artistice ale unora dintre contemporanii săi, gânditorii și pictorii neoclasici pe care i-a întâlnit în Italia.

Figura 9.4 | Napoleon traversând Alpii. Artist: Jacques-Louis David. Credit: Wikimedia Commons, Licență: Domeniu public

Când s-a întors în Franța, a început curând să expună lucrări în acest nou stil; cu tonurile lor sumbre, morale, poveștile despre loialitatea familiei și datoria patriotică, detaliile fine și focalizarea ascuțită, lucrările în stil neoclasic (c. 1765-1830) erau în contrast puternic cu subiectele frivole, sentimentale și nuanțele delicate, pastel ale stilul rococo predominant (c. 1700-anii 1770). De-a lungul anilor 1780, pe măsură ce deconectarea socială și tulburările politice se dezvoltau, spre Revoluția Franceză din 1789, eroii auto-sacrificați și stoici din istoria clasică și contemporană pe care David i-a pictat au reflectat din ce în ce mai mult dorința publică de liberté, egalité, fraternité, sau libertate, egalitate și fraternitate (fraternitatea universală).

După revoluție, în perioada mercurială a anilor 1790, David a fost mai întâi o figură puternică în Republica de scurtă durată și apoi un proscris întemnițat. Când Napoleon Bonaparte, numit prim consul în 1799, l-a însărcinat pe David să-i picteze portretul în 1800, totuși, revenirea lui David la favoarea oficială a fost completă.

În primăvara anului 1800, Napoleon a condus trupele spre sud pentru a sprijini trupele franceze aflate deja în Genova, Italia, în efortul de a lua înapoi pământul capturat de austrieci. A făcut-o pe 9 iunie la Bătălia de la Marengo. Victoria a dus la restabilirea relațiilor diplomatice dintre Franța și Spania la unsprezece ani după Revoluția Franceză și, ca parte a schimbului formal de cadouri pentru a marca ocazia, regele Carol al IV-lea al Spaniei a cerut ca un portret al lui Napoleon să fie agățat în Palatul Regal din Madrid. Aflând acest lucru, Napoleon a cerut încă trei versiuni de la David (iar pictorul a creat independent o a cincea, care a rămas în posesia sa până la moartea sa.)

Trebuia să fie un portret ecvestru, a precizat Napoleon, adică înfățișându-l călare, traversând Pasul Marele Sf. Bernard din Alpi, conducând Armata de Rezervă spre sud, spre Italia. David trebuia să-l arate pe Napoleon pe un cal plin de viață, ca un conducător calm și hotărât, la fel ca eroii săi Hannibal și Carol cel Mare, care au traversat Alpii înaintea lui Napoleon și ale căror nume sunt înscrise împreună cu al lui pe stânci în primul plan stâng al picturii. În realitate, însă, nu s-a întâmplat deloc așa: Napoleon a traversat Alpii pe spinarea unui catâr, pe vreme bună, la câteva zile după ce soldații au trecut prin trecătoare.

Ceea ce Napoleon îi cerea lui David să picteze era o piesă de propagandă. Și, artistul a reușit admirabil. Cu vântul biciuindu-i mantia în jurul lui, ținând cu siguranță frâiele calului său cu ochi sălbatici într-o mână, în timp ce gesticulează drumul în sus și peste vârfuri cu cealaltă și țintuind privirea privitorului cu privirea lui de calm deplin, David a arătat un Napoleon ca un lider care își conduce poporul spre victorie și care va fi amintit ca un erou de-a lungul veacurilor. Aceasta era povestea pe care Napoleon voia să o spună: idealul atemporal al marelui om, nu meschinăria trecătoare a asemănării sale fizice. Căci, după cum i se atribuie lui Napoleon, „Istoria este versiunea evenimentelor trecute asupra căreia oamenii au decis să fie de acord”.

Sursa: Sachant, Pamela; Blood, Peggy; LeMieux, Jeffery; and Tekippe, Rita, „Introduction to Art: Design, Context, and Meaning” (2016). Fine Arts Open Textbooks. 3. https://oer.galileo.usg.edu/arts-textbooks/3, licența CC BY-SA 4.0. Traducere și adaptare Nicolae Sfetcu