Publicarea cărților direct de către autori (Auto-publicarea)

Auto-publicarea (publicarea directă de autor) este publicarea materialelor media de către autorul său, fără implicarea unui editor consacrat. Termenul se referă de obicei la media scrisă, precum cărți și reviste, în formt de carte electronică sau tipărit folosind tehnologia de tipărire la cerere (POD – print on demand). Se poate folosi, de asemenea, pentru albume, broșuri, conținut video și alte publicații electronice.

În modelul tradițional de publicare,editorul suportă toate costurile și riscurile publicării, dar păstrează cea mai mare parte a profitului. În auto-publicare, autorul suportă toate costurile și riscurile, dar obține o pondere mai mare din profitul pe vânzare.

Piața auto-publicării de 1 miliard de dolari s-a transformat în ultimele două decenii, cu noile tehnologii oferind alternative tot mai mari la publicarea tradițională. Auto-publicarea devine din ce în ce mai mult prima alegere pentru scriitori. Majoritatea cărților auto-publicate vând puține exemplare. Calitatea lucrărilor auto-publicate variază considerabil, deoarece nu există bariere în publicare și nici un control al calității.

(Tristram Shandy original a fost auto-publicat de autoarea britanică Laurence Sterne. Foto: o ilustrare din lucrarea originală a artistului George Cruikshank.)

Auto-publicarea nu este un fenomen nou. În timp ce majoritatea romanelor au fost distribuite de editori consacrați, au existat autori care au ales să se auto-publice sau chiar să înființeze propriile tipografii, precum John Locke, Jane Austen, Emily Dickinson, Nathaniel Hawthorne, Martin Luther, Marcel Proust, Derek Walcott, și Walt Whitman. În 1759, satiristul britanic Laurence Sterne a publicat direct două volume Tristram Shandy. În 1908, Ezra Pound a vândut A Lume Spento pe cont propriu. Cartea lui Franklin Hiram King, Farmers of Forty Securies, a fost auto-publicată în 1911 și a fost publicată ulterior de o edituiră comercială. În 1931, autorul The Joy of Cooking, Irma S. Rombauer, a plătit unei tipografii pentru a tipări 3000 de exemplare; compania Bobbs-Merrill a dobândit drepturile de autor, iar de atunci cartea a vândut peste 18 milioane de exemplare. În 1941, scriitoarea Virginia Woolf a ales să își auto-publice romanul final Between the Acts prin propria editură Hogarth Press, atunci înființată.

”Acum cinci ani, auto-publicarea era o cicatrice. Acum este un tatuaj.”
– Greg White, în Bloomberg News, 2016

Până la apariția cărților electronice și a tehnologiei POD, majoritatea costurilor editării, tipăririi și distribuției cărților auto-publicate au fost suportate de autori, în special de cei care nu aveau acces la sistemul tradițional de publicare. James D. Macdonald a susținut că auto-publicarea a încălcat Legea lui Yog, care afirmă că „banii ar trebui să curgă către autor”. Acest sistem necesita, de regulă, o plată unică între 5.000 și 10.000 USD pentru un tiraj de 1000 de cărți; aceste cărți ajungeau de obicei în cutiile dintr-un garaj.

(Această presă modernă tipărește cărți folosind ca sursă fișiere digitale. )

Fotograful convertit în editor Max Bondi a spus că „investind într-un proiect arată că credeți în el”. Totuși, multe cărți auto-publicate au o calitate îndoielnică, deoarece sunt scrise de autori care încă învață meșteșugul lor și nu au fost niciodată editate sau chiar corectate. De exemplu, în 1995, un reparator TV pensionat și-a auto-publicat autobiografia în care a descris cum a fost călcat de un cal pe când era băiat, cum a fost aproape ucis de tatăl său vitreg când era tânăr în Mexic și cum fosta sa soție îi zgâria fața cu unghiile. Reparatorul a cheltuit 10.000 de dolari pentru a avea tipărită capodopera sa de 150 de pagini și, în scopuri de promovare, a trimis copii la o bibliotecă locală, la Casa Albă și tuturor celor cu același nume de familie. Aceste eforturi nu au dus nicăieri; astăzi, cartea este în mare parte uitată.

Imaginea auto-publicării s-a îmbunătățit și unii simt că stigmatul a dispărut în întregime, în timp ce alții consideră că mai are o cale de urmat pentru a cultiva respectabilitatea. Criticul de carte Ron Charles, în Washington Post, s-a plâns de calitatea cărților auto-publicate. Totuși, best-seller-uri precum Fifty Shades of Grey și The Martian, au fost publicate pentru prima dată în sistem de auto-publicare, contribuind la creșterea respectului pentru auto-publicare în general. Noile modalități de auto-publicare au dezvoltat și alte oportunități pentru autori de a ajunge direct către audiențe.

”Timp de zeci de ani, lumea literară i-a neglijat pe autorii auto-publicați considerându-i amatori care nu aveau talentul pentru a susține o afacere cu cartea lor. Dar această atitudine a început să se schimbe treptat odată cu creșterea cărților electronice și cu apariția lui Kindle de la Amazon, oferindu-le autorilor acces direct la milioane de cititori.
– Alexandra Alter în New York Times, 2016