O publicare plătită de autor printr-o editură, uneori și o publicare subvenționată, este o publicare pe care autorii o plătesc pentru a-și tipări cărțile. Acolo unde editorii mari își propun să vândă suficiente exemplare ale unei cărți pentru a-și acoperi propriile costuri și, de obicei, resping majoritatea cărților care le sunt trimise, o editură mai mică va publica de obicei orice carte pentru care un autor este dispus să-și plătească costurile. Profesioniștii care lucrează în industria editorială fac o distincție clară între publicarea printr-o editură chiar și cu costurile suportate de autor, și autopublicare.
Deoarece publicarea plătită de autor este de obicei neselectivă, nu este de obicei văzută ca oferind aceeași recunoaștere sau prestigiu ca și publicarea ale cărei costuri sunt suportate de o editură. Publicarea plătită de autor oferă autorului mai multă independență decât industria editorială de masă; cu toate acestea, taxele lor pot fi mai mari decât taxele percepute în mod normal pentru servicii de imprimare similare și, uneori, sunt necesare condiții restrictive.
Istorie
În secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea era obișnuit ca autorii, dacă își permiteau, să plătească costurile publicării cărților lor. Astfel de scriitori se puteau aștepta la un control mai mare asupra muncii lor, la profituri mai mari sau la ambele.
Printre astfel de autori s-au numărat Lewis Carroll, care a plătit cheltuielile pentru publicarea Aventurilor lui Alice în Țara Minunilor și majoritatea lucrărilor sale ulterioare. Mark Twain, E. Lynn Harris, Zane Grey, Upton Sinclair, Carl Sandburg, Edgar Rice Burroughs, George Bernard Shaw, Edgar Allan Poe, Rudyard Kipling, Henry David Thoreau, Walt Whitman și Anaïs Nin și-au autopublicat, de asemenea, unele sau toate cărțile. Nu toți acești autori au avut succes în aventurile lor; afacerea editorială a lui Mark Twain, de exemplu, a dat faliment.
Până în 1956, cele trei prese americane de top specializate în publicarea plătită de autor (Vantage Press, Exposition Press și Pageant Press) publicau fiecare peste 100 de titluri pe an.
Ernest Vincent Wright, autorul romanului Gadsby din 1939, scris în întregime în lipogramă, nu a reușit să găsească un editor pentru munca sa și, în cele din urmă, a ales să o publice printr-o editură cu plata făcută de autor.
Diferențele față de editorii mari și auto-publicare
O editură care publică pe cheltuiala autorului poate reține temporar controlul asupra drepturilor lucrării publicate și poate furniza servicii limitate sau deloc de tehnoredactare, corectură, copertă sau marketing în schimbul onorariului lor.
În modelul tradițional de publicare, editorul își asumă riscul costurilor de publicare și de producție, selectează lucrările care urmează să fie publicate, editează textul autorului și asigură comercializarea și distribuția, furnizează ISBN și îndeplinește orice formalități de depozit legal și de înregistrare a drepturilor de autor care sunt necesare. Un astfel de editor plătește în mod normal autorului o taxă, numită avans, pentru dreptul de a publica opera autorului; și plăți ulterioare, numite redevențe, bazate pe vânzările lucrării. Acest lucru a condus la dictonul lui James D. Macdonald, „Banii ar trebui să curgă întotdeauna către autor” (uneori numită Legea lui Yog).
Într-o variantă a legii lui Yog pentru autopublicare, autorul John Scalzi a propus această alternativă, pentru a distinge autopublicarea de publicarea prin o editură plătită de autor, „În timp ce în procesul de autopublicare, banii și drepturile sunt controlate de scriitor”, autopublicarea se deosebește de publicarea prin o editură plătită de autor prin faptul că scriitorul menține controlul asupra drepturilor de autor, precum și asupra procesului editorial și de publicare, inclusiv marketing și distribuție.”
Model de afaceri
În publicarea prin o editură plătită de autor, cartea nu trece printr-un proces de aprobare sau editorial, la fel ca într-un cadru tradițional în care editorul își asumă un risc financiar asupra capacității autorului de a scrie cu succes. Pot fi oferite servicii de tehnoredactare, corectare și formatare.
În auto-publicare autorii își asumă funcțiile de editor pentru propriile cărți. Unii „auto-editori” scriu, editează, proiectează, amenajează, comercializează și își promovează ei înșiși cărțile, bazându-se pe o imprimare doar pentru tipărirea și legarea efectivă. Alții scriu singuri manuscrisul, dar angajează profesioniști independenți pentru a oferi servicii de editare și producție.
Mai recent, există companii care își oferă serviciile pentru a acționa ca un fel de agent între scriitor și o mică operațiune de tipărire.
Un model puțin mai sofisticat de publicare plătită de autor este descris de Umberto Eco în Pendulul lui Foucault. Compania care furnizează designul inițial pentru roman operează o editură mică, dar respectabilă, de arte și științe umaniste ca fațadă. Nu face profit, dar aduce un flux constant de autori. Ei sunt respinși politicos și apoi trimiși către o altă firmă de editură din același sediu – o editură plătită de autor.
Unele companii folosesc tehnologii de tipărire la cerere bazate pe tipărirea digitală modernă. Aceste companii sunt adesea capabile să-și ofere serviciile cu un cost inițial mic sau nul pentru autor, dar sunt încă considerate edituri plătite de autor. Editurile plătite de autor își câștigă banii nu din vânzările de cărți către cititori, așa cum o fac editurile clasice, ci din vânzări și servicii către autorii cărților. Autorul plătește transportul cărților sale și poate încerca să le revândă prin orice canale disponibile.
Variante de publicare
Scriitorii care se gândesc la auto-publicare iau în considerare adesea și să angajeze direct o tipografie. Potrivit auto-editorului și poetului Peter Finch, editurile plătite de autor percep taxe mai mari.
Unele edituri plătite de autor care utilizează tehnologia de tipărire la cerere acționează ca imprimante, precum și vânzătoare de servicii de asistență pentru autorii interesați de autopublicare. Firmele de renume de acest tip pun de obicei clauze contractuale clare, lipsa taxelor excesive, prețuri de vânzare cu amănuntul comparabile cu cele de la tipografiile comerciale, lipsa presiunii pentru achiziționarea de servicii „în plus”, contracte care nu pretind drepturi exclusive asupra lucrării publicate ( deși ar fi greu să găsești un editor legitim dornic să scoată o ediție concurentă, făcând neexclusivitatea lipsită de sens), și indicații sincere despre ce servicii vor oferi și ce nu vor oferi și la ce rezultate se poate aştepta autorul în mod rezonabil.
(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)
Lasă un răspuns