În timp ce-și continua cercetarea îm matematică și logică (și, eventual, pentru a justifica aceste investigații), Gottlob Frege a ajuns să dezvolte o filozofie a limbajului. Filosofia sa a limbajului a avut același impact, dacă nu chiar mai mare, ca și contribuțiile în logică și matematică. Lucrarea lui Frege în acest domeniu, „Über Sinn und Bedeutung” („Despre sens și referință”, 1892) este acum una clasică. În această lucrare, Frege a considerat două puzzle-uri despre limbă și a observat, în fiecare caz, că nu se poate explica semnificația sau comportamentul logic al anumitor fraze doar pe baza denotărilor termenilor (nume și descrieri) din propoziție. Un puzzle se referea la declarațiile de identitate, iar celălalt se referă la clauze subordonate, cum ar fi rapoartele de atitudine propozitivă. Pentru a rezolva aceste puzzle-uri, Frege a sugerat că termenii unei limbi au atât sens, cât și denotare, adică sunt necesare cel puțin două relații semantice pentru a explica semnificația sau înțelesul termenilor unei limbi. Această idee a inspirat cercetări în domeniu de peste un secol.
Iată câteva exemple de declarații de identitate:
117 + 136 = 253.
Lucrafărul de dimineață este aceeași stea cu lucrafărul de seară.
Mark Twain este Samuel Clemens.
Bill este tatăl lui Debbie.
Frege credea că toate aceste afirmații au forma „a = b”, unde „a” și „b” sunt fie nume, fie descrieri care denotă indivizi. El a presupus în mod natural că o frază de formă „a = b” este adevărată dacă și numai dacă obiectul a este exact (identic cu) obiectul b. De exemplu, propoziția „117 + 136 = 253” este adevărată dacă și numai dacă numărul 117 + 136 este doar numărul 253. Și declarația „Mark Twain este Samuel Clemens” este adevărată dacă și numai dacă persoana Mark Twain este singura persoană Samuel Clemens.
Dar Frege a remarcat (în 1892) că acest raport al adevărului nu poate fi tot ce există în sensul declarațiilor de identitate. Declarația „a = a” are o semnificație cognitivă (sau sens) care trebuie să fie diferită de semnificația cognitivă a lui „a = b”. Putem să aflăm că „Mark Twain = Mark Twain” este adevărat doar prin inspectarea declarației; dar nu putem afla adevarul despre „Mark Twain = Samuel Clemens” pur si simplu inspectind declarația – trebuie sa examinăm lumea pentru a vedea daca cele doua persoane sunt aceleasi. În mod similar, în timp ce puteți ști că „117 + 136 = 117 + 136” și „lucrafărul de dimineață este aceeași stea cu lucrafărul de dimineață” sunt adevărate doar prin inspecție, nu putm afla adevărul „117 + 136 = 253” și „lucrafărul de dimineață este aceeași stea cu lucrafărul de seară” doar prin inspecție. În ultimele cazuri, trebuie să faceți o operație aritmetică sau o investigație astronomică pentru a afla adevărul acestor pretenții de identitate. Acum, problema devine clară: înțelesul „a = a” diferă clar de sensul „a = b”, dar aceste două declarații de identitate par să aibă același înțeles ori de câte ori ele sunt adevărate! De exemplu, „Mark Twain = Mark Twain” este adevărat doar în cazul în care persoana Mark Twain este identică cu persoana Mark Twain. Și „Mark Twain = Samuel Clemens” este adevărat doar în cazul în care persoana Mark Twain este identică cu persoana Samuel Clemens. Dar, dat fiind faptul că Mark Twain este singurul Samuel Clemens, aceste două cazuri sunt același caz, iar acest lucru nu explică diferența de semnificație dintre cele două propoziții de identitate. Și ceva similar se aplică tuturor celorlalte exemple de declarații de identitate care au formula „a = a” și „a = b”.
Deci, puzzle-ul lui Frege este: cum explicăm diferența în semnificația cognitivă între ‘a = b’ și ‘a = a’ când acestea sunt adevărate?
Sursa: Zalta, Edward N., „Gottlob Frege”, The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Winter 2019 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL = <https://plato.stanford.edu/archives/win2019/entries/frege/>
ion adrian
Din pacate revin cu ultima cu varianta corecta si completa a unei o incheieri concluzive originale:
Respectiv:
a) As prefera in locul identitatii de egalitate o identita de apartenenta -asa folosesc eu acum sintagmele , adica in loc de A egal(identic) cu B sa folosec teoria multimilor adica A apartine lui B ceea ce permite sa descompunem silogismul la nivelul cel mai adanc, lucru facut de mine poate ca primul in istoria logicii reducand silogismle la UNU- UNA( sola sub nocte)per nocte ibant obscuri .. .Vergilius, in traucerea marelui poet si logcian roman Ion Nicolescu-autorul adevaratului IMN cantat prima oara de Alifantis ).
Le-am redus si eu la unul, cel FUNDAMENTAL adica la BARBARA(Aristotel dupa Anton Dumitriu in a sa Istori a logici le redusese la doua, in scolastica, la Barbara(AAA) si Celarent (EAE), nu ca nu ar fi putut dar grecii antici nu acceptau nici multimea zero si nici nonmultimea, adica faptul ca non A este Totul.
b) Cred ca nu e cazul sa complicam lucurile si e bine sa acceptam ca formularea legii fundamentale a logicii, a identitatii , non contradictia fiind reversul ei dar nedeductibila din ea, cum fetele foii de hartie doar exista simultan dar nu sunt deductibile reciproc, adica ori sunt amandoua odata ori nu sunt deloc este :”Orice existenet(ens) este sub orice raport identic cu sine in taietura pe axa timpului in care afirmam asta’
Propozitia ce reflecta perfect acest st adevar logic este propozitia divina-transcedenta: „Eu sunt cel ce sunt” sau in limbaj matematic functia ” y=e^x ” cu infinitatea ei de derivate identice.
Aceasta functie se regaseste si in legea Hubble.