În teoria descrierilor, Bertrand Russell a considerat că cele mai multe nume în limba obișnuită sunt, de fapt, descrieri definitive deghizate. De exemplu, „Aristotel” poate fi înțeles ca „elevul lui Platon și învățătorul lui Alexandru”, sau prin altă descriere unică. Aceasta se numește teoria descriptivistă a numelor. Deoarece Frege a folosit descrieri clare în multe dintre exemplele sale, el este adesea considerat că a susținut teoria descriptivistă. Astfel, teoria descriptivistă a lui Russell a fost combinată cu teoria sensului lui Frege, iar pentru cea mai mare parte a secolului al XX-lea această viziune Frege-Russell era punctul de vedere ortodox al semanticii numelui propriu. Cu toate acestea, Saul Kripke a argumentat convingător împotriva teoriei descriptiviste. Potrivit lui Kripke, numele proprii sunt desemnați rigizi care desemnează același obiect în orice lume posibilă. Descrieri precum „președintele S.U.A. din 1970” nu desemnează același lucru în orice lume posibilă. De exemplu, altcineva decât Richard Nixon, de ex. Hubert Humphrey, ar fi putut fi președintele în 1970. Prin urmare, o descriere (sau un grup de descrieri) nu poate fi un desemnat rigid și, prin urmare, un nume propriu nu poate însemna același lucru ca o descriere.
Cu toate acestea, lectura descriptivă russelliană a lui Frege a fost respinsă de mulți cercetători, în special de Gareth Evans în Varietățile de referință și de John McDowell în Sensul și referința numelui propriu, urmând lui Michael Dummett, care a susținut că noțiunea lui Frege de sens nu ar trebui să fie echivalată cu o descriere. Evans a dezvoltat în continuare această linie, argumentând că un sens fără un referent nu este posibil. El și McDowell iau în considerare faptul că discuția lui Frege despre nume goale și despre ideea de sens fără referință, este inconsecventă, și că aprobarea sa aparentă a descriptivismului se bazează doar pe un număr mic de observații imprecise și, probabil, neclare. Și ambele indică puterea pe care o are distincția sens-referință (adică, pentru a rezolva cel puțin primele două probleme), chiar dacă nu i se dă o citire descriptivistă.
Traducerea Bedeutung
Traducătorii din opera lui Frege au tradus germanul Bedeutung în diferite moduri. Termenul de „referință” a fost cel mai larg adoptat, însă acesta nu reușește să surprindă semnificația originală a cuvțntului german („sens” sau „semnificație”) și nu reflectă decizia de a standardiza termenii-cheie din diferite ediții ale lucrărilor lui Frege publicate de Blackwell. Decizia s-a bazat pe principiul neutralității exegetice, și anume că „dacă în orice moment al unui text există un pasaj care ridică pentru vorbitorul nativ întrebări legitime ale exegezei, atunci, dacă este posibil, un translator ar trebui să se străduiască să se confrunte cu cititorul versiunii sale cu aceleași întrebări de exegeză și să nu prezinte o versiune care, în mintea sa, rezolvă aceste întrebări”. Termenul „semnificație” captează cel mai bine semnificația germană standard a lui Bedeutung, iar utilizarea proprie a termenului de Frege este ciudată atunci când este tradusă în limba engleză, față de limba germană. Mai mult, „semnificație” captează bine folosirea timpurie a lui Bedgeutung de către Frege și ar fi dificil să se traducă folosirea timpurie a lui Frege drept „sens”, iar ulterior folosirea sa ca „referință”, sugerând o schimbare a terminologiei care nu este evidentă în originalul german.
Antistene
Filosoful grec Antistene, elev al lui Socrates, a distins aparent „un obiect general care poate fi aliniat cu sensul cuvântului” de „un obiect special al referinței extinse”. Acest lucru „sugerează că face o distincție între sens și referință”. Principala bază a acestei afirmații este o citare în „Comentariile pe temele lui Aristotel” ale lui Alexandru de Afrodisias cu o distincție în trei direcții:
- mediul semantic, δι ‘ὧν λέγουσι
- un obiect extern al mediului semantice, περὶ οὗ λέγουσιν
- indicația directă a unui lucru, σημαίνειν … τὸ …
John Stuart Mill
Distincția sens-referință este în general confundată cu cea dintre conotație și denotare, care provine de la John Stuart Mill. Potrivit lui Mill, un termen comun cum ar fi „alb” denotă toate lucrurile albe, cum ar fi zăpada, hârtia. Dar, potrivit lui Frege, un termen comun nu se referă la niciun lucru alb, ci mai degrabă la un concept abstract (Begriff). Trebuie să facem distincția între relația de referință care se află între un nume propriu și obiectul la care se referă, cum ar fi între numele „Pământ” și planeta Pământ și relația „care se încadrează sub”, cum ar fi când Pământul se încadrează în conceptul de planetă. Relația unui nume propriu cu obiectul pe care îl desemnează este directă, în timp ce un cuvânt precum „planeta” nu are nicio legătură directă deloc cu Pământul, ci doar cu un concept în care se încadrează Pământul. Mai mult, judecarea a tot ce se încadrează în acest concept nu este în nici un fel o parte a cunoașterii noastre despre ceea ce înseamnă cuvântul „planetă”. Distincția dintre conotație și denotare este mai apropiată de cea dintre Concept și Obiect decât cea dintre „sens” și „referință”.
Lasă un răspuns